S

Sacagiţele

Sunt albinele specializate în aducerea apei.

Salcia

Familia Salicaceae numără peste 160 de specii, în România fiind prezente aproape 50 , cele mai răspândite fiind întâlnite de-a lungul văilor, de la Dunăre până la munte. Iovul, richita, salcia roşie şi salcia pletoasă dau producţii însemnate de nectar şi polen, cam la 4-5 zile de la înflorire. Polenul şi mierea de salcie sunt foarte valoroase pentru albine. Mierea de mană produsă de salcie spre sfârşitul lui iulie începutul lui august nu este bună pentru iernare, producând diaree.

Salcâmul alb

Salcâmul (acăţ, măgrin, mălin, dafin) este un arbore originar din America, unde are o răspândire mare, fiind adus la noi în prima jumătate a sec. al XVIII-lea în partea de sud a ţării de către turci, găsind condiţii favorabile astfel încât astăzi constituie una din principalele resurse melifere ale ţării. Teritoriul ocupat de salcâm este de aproximativ 80.000 ha, împreună cu exemplarele solitare şi răzleţe (foarte importante pentru stupăritul staţionar) ocupând aproape 100.000 ha.

Înflorirea salcâmului coincide de obicei cu apariţia frunzelor şi are loc cam la 70-80 de zile de la începutul primăverii, data înfloririi fiind în funcţie de mersul vremii (îndeosebi de temperatură). Înfloritul începe la 5 săptămâni de la apariţia primilor muguri. Când bobocul atinge 3 cm lungime, se consideră că înfloritul începe după 10-14 zile. Floarea ţine 8-10 zile la exemplarele solitare şi cu 2-3 zile mai mult în masiv, unde şi înfloritul începe cu 2-5 zile mai târziu. Secreţia nectarului începe să devină apreciabilă după nopţi cu temperatură de 14 grade Celsius şi devine foarte bună de la 18 grade Celsius în sus. Umiditatea şi soarele joacă de asemenea un rol deosebit. Arborii solitari produc mai mult nectar, fiind expuşi mai bine razelor solare, de asemenea cei plantaţi pe soluri uşoare, adânci şi bogate în substanţe fertilizante, cu apă freatică aproape de suprafaţă. Este bine ca în apropiere să existe surse de apă pentru ca umiditatea relativă să fie cât mai ridicată. Plantaţiile aflate pe soluri grele, argiloase sau superficiale sunt slab productive, neatingând decât a 3-a parte din capacitate. Sunt ani în care salcâmul dă puţin nectar dar, în anii favorabili producţia poate atinge 1100-1700 kg miere la ha.

În primele zile culesul este modest (începând cu câteva sute de grame până la 2 kg). Urmează o perioadă în care culesul poate atinge maxime de până al 10-12 kg pe zi la coloniile foarte puternice. În ultimele 2 zile culesul scade brusc la 2 şi apoi la 1 kg, pentru a înceta apoi cu totul.

La culesul de salcâm stupii se aşează în locuri însorite la marginea pădurilor. Aplicarea catului sau celui de-al doilea corp poate fi făcută lăsând deasupra primului corp o foaie de linoleum sau de carton cu dimensiuni mai mici cu 2-4 cm faţă de dimensiunile interioare ale stupului, păstrând astfel căldura cuibului.

Înaintea culesului de salcâm se egalizează familiile luând rame cu puiet căpăcit de la coloniile supraaglomerate care ar putea intra în frigurile roitului, întărindu-se coloniile mijlocii şi apoi cele slabe, pentru a le egaliza. După culesurile de la salcâm, dacă nu există alte culesuri se fac roiuri, principala preocupare fiind menţinerea tuturor coloniilor de albine în stare activă.

Salcâmul galben

Cunoscut şi sub numele de băşicoasă, creşte pe terenurile nisipoase, atingând 3-4 m înălţime, având un trunchi flexibil, verzui, plin de spini, cu frunze trifoliate. Înflorirea are loc la sfârşitul lui mai, secretând mari cantităţi de nectar. Secreţia de nectar nu este influenţată de timpul rece, albinele culegând chiar şi pe timp ploios atât nectar cât şi polen. La noi este puţin răspândit, fiind întâlnit mai mult ca arbore ornamental. În alte ţări creşte şi în masiv.

Salcâmul pitic

Salcâmul de baltă este un arbust melifer dar mai cu seamă polenifer, fiind originar din America de Nord. Are o înălţime de 3-5 m şi creşte în formă de tufă cu tulpini mlădioase, dar rezistente. Florile au culoarea roşu-violet închis, cu stamine expuse la exterior de la bază până la vârful moţului. Ele dau foarte mult polen, nectarul fiind mai puţin abundent (50 kg la ha). Înfloreşte la sfârşitul lui mai timp de 2 săptămâni. Creşte prin pădurile inundabile ale Dunării şi pe prundurile văilor mari.

Salpetru

Narcotizarea cu ajutorul salpetrului (adică a azotatului de amoniu) se face astfel:

• cu o zi înainte, într-un pahar cu apă în care s-au introdus 3 g de salpetru, se adâncesc nişte fâşii din cârpe;
• după ce fâşiile au absorbit toată soluţia din pahar acestea se pun la uscat;
• pentru narcotizarea albinelor unei colonii se introduc în afumătorul aprins 1-2 fâşii, după ce mai întâi ramele cu puiet necăpăcit se scot din stup (în lădiţa portativă);
• atunci când albinele sunt căzute jos se va face repede operaţia dorită.

Atenţie!

Narcotizarea cu salpetru se va face cel mult timp de 1-1,5 minute, altfel va da naştere acidului nitric (otrăvitor pentru albine). Acest tip de narcotizare are dezavantajul că albina vomită şi defecă în stup.

Sarea solidă

Bucăţi de sare solidă, folosită la furajarea vitelor, puse pe fundul stupilor se recomandă a fi folosite pentru completarea carenţelor de sare cerute de organismul albinelor.

Doza cea mai recomandată de sare pusă în apa adăpătorului este de 5 g la litru de apă, sarea topindu-se mai întâi în apă călduţă. Sarea poate fi pusă şi în hrana de stimulare de primăvară, în proporţie de 1‰, contribuind la stimularea puietului şi la activarea clăditului fagurilor. În nici un caz nu se va pune în hrana de toamnă, căci albinele consumând-o vor avea sete mare şi vor fi neliniştite, sarea producând, în acest caz, diaree şi mortalitate mărită.

Secreţia cerii

Este condiţionata de:

• numărul de larve crescute de o albină,
• hrana primită de o albină,
• cantitatea puietului şi
• existenţa unor culesuri abundente.

Selecţia artificială

Acţiunea prin care se aleg continuu, se păstrează şi se înmulţesc familiile de albine cu însuşiri superioare şi se înlătură cele cu însuşiri inferioare, poartă numele de selecţie artificială. Acţiunea de ameliorare este îngreunată însă de poliandria mătcilor, împerecherea realizându-se în aer liber, fără a permite controlul. Totuşi, alegerea celor mai bune familii de albine pentru reproducţie are o importanţă deosebită fiind procedeul cel mai întâlnit în practica apicolă. Pe de altă parte, poliandria favorizează vitalitatea.

Căile de ameliorare:

1. Consangvinizarea (selecţia artificială în interiorul rasei);
2. Creşterea combinată;
3. Hibridarea (încrucişarea între rase, populaţii sau linii consangvine);
4. Creşterea prin mutante.

Atunci când se practică selecţia este interzisă întărirea familiilor slabe pe seama celor puternice.

Munca de selecţie nu este uşoară dar, productivitatea muncii, este strâns legată de valoarea mătcilor pe care le deţinem în stupină. Dacă toţi apicultorii ar înţelege cum trebuie acest lucru, am avea numai de câştigat. Aşadar, matca este secretul succesului în apicultură!

Dacă există apicultori practicieni care se ocupă cu selecţia şi creşterea artificială a mătcilor, sunt rugaţi să îşi aducă aportul la completarea şi îmbogăţirea acestei rubrici.

1. Consangvinizarea

Selecţia familiilor foarte productive

Majoritatea apicultorilor deţin familii de albine de mai multe categorii:

• unele dau producţii foarte mari,
• majoritatea dau producţii mijlocii,
• altele nu produc aproape nimic (balastul stupinelor), trebuind chiar ajutate pentru a ieşi din iarnă.

Cum recunoaştem familiile necorespunzătoare?

• consumă aproape tot nectarul cules pentru creşterea unei mari cantităţi de puiet;
• la culesul mare depun pe prima şi ultima ramă miere (uneori umplându-le în totalitate) dar, celelalte rame din cuib nu au coroniţe cu miere ci numai câte o fâşie de 5-25 mm deasupra puietului;
• spre toamnă, albinele se retrag pe 7-9 rame cu miere insuficientă şi lasă în urmă ramele goale;
• de obicei sunt şi roitoare.

Cum recunoaştem familiile productive?

• Depun puietul la mijlocul ramei până jos, iar deasupra acestuia formează coroniţe cu miere cu lăţimea de 6-12 cm, formând uneori un semicerc în jurul puietului.
• Când nu este cules lasă loc deasupra puietului - pentru coroniţe - unde depun cantităţi mici de miere până la ivirea culesului, când umplu coroniţele.
• Lucrează echilibrat, au o activitate intensă de zbor la urdiniş şi pe ramele unde depun nectarul, pe timpul marilor culesuri majoritatea albinelor fiind plecate (pe rame rămân puţine albine comparativ cu familiile neproductive).
• Sunt neroitoare, iar pentru schimbarea liniştita a botcilor fac 1-5 botci, de regula la 3-4 ani, alegându-şi matca cea mai bună.
• Sunt rezistente la boli, nu înţeapă, ies la zbor şi la cules chiar şi pe timp ceva mai răcoros.
• În funcţie de climat şi floră dau producţii mari iar cuibul pentru iernare este bine organizat cu circa 15-25 kg, iernarea decurgând în bune condiţii şi cu mortalitate mică.

Selecţia individuală

Constă în împreunarea reproducătorilor de elită, din materialul rezultat creându-se apoi linii de descendenţi, unind apoi între ei descendenţii cu însuşirile cele mai valoroase (consangvinitate apropiată), după care se trece la consangvinitate moderată. Este o metodă avansată de selecţie şi se practică în stupine specializate în ameliorarea albinelor cu scopul de a crea linii de albine cu însuşiri stabile. La această selecţie, spre deosebire de selecţia în masă, se organizează verificarea calităţii urmărindu-se îndeaproape modul în care FP (familiile de prăsilă) transmit însuşirile lor valoroase la descendenţi.

Plan de acţiune:

• bonitarea familiilor foarte productive;
• stabilirea perechilor de familii ce vor fi folosite pentru reproducţie;
• creşterea trântorilor şi a mătcilor din familiile alese;
• formarea grupelor de familii cu mătci fiice în vederea verificării acestora;
• asigurarea condiţiilor pentru intensificarea însuşirilor urmărite;
• valorificarea perechii iniţiale FP şi a familiilor de albine care au fost unificate.

În anul I

Se aleg 15-20 de familii cu indicii cei mai valoroşi (recordiste) alcătuind grupa FP, asigurându-li-se condiţiile cele mai bune.

În anul II

Din grupa de prăsilă se aleg 3-4 familii adaptate condiţiilor de cules din zonă, cu indicii cei mai valoroşi, folosindu-se la creşterea mătcilor şi a trântorilor. Lucrările de creştere a trântorilor se încep cu 15 zile mai înainte de începerea lucrărilor de creştere a mătcilor. Creşterea trântorilor este indicat a se organiza în puncte izolate până la care trântorii de altă provenienţa nu pot ajunge. Familiile donatoare de larve se pot folosi şi ca familii crescătoare.

În anul al III-lea

• Se urmăreşte îndeaproape comportarea familiilor de albine din grupele supuse verificării, comparativ cu grupa martor.
• Familia de reproducţie ale cărei mătci fiice au obţinut cele mai bune rezultate, se utilizează în continuare pentru înmulţire.
• Ca rezultat al muncii de selecţie riguros urmărită şi temeinic aprofundată, în cadrul populaţiilor de albine din aceeaşi rasă apar mai multe linii care se evidenţiază prin însuşiri cu totul deosebite ce se transmit la descendenţi.
• În lucrările de ameliorare încrucişarea între două linii asigură concentrarea şi consolidarea unor însuşiri economice care au apărut ca urmare a lucrărilor de selecţie.

Suşa

Prin suşă se înţelege ansamblul coloniilor rezultate din aceeaşi matcă şi ale căror mătci fiice au fost fecundate de trântori fraţi. Modalităţile de roire sunt influenţate de circumstanţe de timp şi de loc, dar mai ales de predispoziţiile ereditare ale suşei căreia îi aparţine colonia.

Selecţia pe bază de linii consanguine

Consangvinizarea strânsă şi de lungă durată are efecte dăunătoare care dispar numai atunci când dispare împerecherea dintre indivizi înrudiţi.

Ciclu de lucrări:

• identificarea familiilor cu cele mai valoroase însuşiri;
• formarea grupei de prăsilă şi valorificarea ei;
• alegerea a 2 familii de albine cu indicii cei mai valoroşi pentru formarea liniei tată şi mamă;
• obţinerea mătcilor de producţie prin încrucişarea mătcilor fiice din linia mamă cu trântori din linia tată;
• valorificarea mătcilor fiice;
• în cazul în care familiile supuse verificării nu corespund scopului, una din linii, de preferat linia mamă, se înlocuieşte.
• Împerecherea înrudită este un mijloc eficace de ameliorare, cu condiţia să fie aplicată de specialişti cu înaltă calificare şi numai în crescătorii apicole.

Selecţia în masă

Selecţia în masă este o metodă simplă de lucru fiind indicată pentru toţi apicultorii, scopul ei fiind îmbunătăţirea sistematică a însuşirilor valoroase ale familiilor de albine în vederea ridicării productivităţii acestora, la alegerea familiilor de prăsilă ţinându-se seama atât de însuşirile mătcilor cât şi ale trântorilor fără a cunoaşte sau urmări dacă aceste însuşiri sunt ereditare.

Principalele lucrări ale selecţiei în masă:

• alegerea celor mai productive FAB;
• creşterea mătcilor şi a trântorilor din aceste familii;
• prevenirea încrucişării înrudite între mătci şi trântori.

Pe ani, lucrările se pot grupa astfel:

În anul I

Se face bonitarea = identificarea FP (familiilor de prăsilă) cărora să le corespundă câţi mai mulţi indici de selecţie (10-15% din numărul total al coloniilor), grupa FP nerămânând în permanenţa aceeaşi.

În anul al II-lea

FP sunt folosite pentru creşterea mătcilor şi a trântorilor, în perioadă împerecherii luându-se măsuri de izolare a trântorilor neproductivi. După obţinerea mătcilor împerecheate acestea se folosesc la schimbarea a 40-50% din mătcile neproductive ale lotului de bază.

În anul al III-lea

Se aplică schema de lucru din anul al II-lea, înlocuind şi restul mătcilor FAB.

La 3-5 ani

FP sunt schimbate cu material valoros provenit de la o altă stupină aflată la o distanţă de cel  puţin 15 km, în care se execută de asemenea lucrări de selecţie.

Acţiunea de selecţie în masă este permanentă şi obligă apicultorul să schimbe mătcile anual în proporţie de 50%, asigurându-se astfel potenţialul prolific maxim.

De reţinut!

Tinereţea mătcilor prin ea însăşi, nu este întotdeauna o garanţie a calităţii, atâta timp cât matca nu provine de la ascendenţi cu însuşiri valoroase constante şi transmisibile din generaţie în generaţie.

Model de selecţie expus de Ştefan Popescu:

• ne procuram 2 mătci selecţionate A şi B cu condiţia ca ele să nu fie surori;
• în primul an, din matcă A, cu respectarea condiţiilor optime, schimbăm toate mătcile din stupină;
• în al doilea an vom creşte mătci din matca B şi vom schimba din nou toate mătcile (se înţelege ca de data aceasta toate mătcile provenite din matca B se vor împerechea cu trântorii proveniţi din matca A);
• problema care rămâne de soluţionat este amplasarea stupinei într-o zonă izolată, unde împerecherea mătcilor cu alţi trântori să fie evitată.

2. Selecţia combinată

Consangvinitatea strânsă şi de lungă durată are efecte dăunătoare, fapt pentru care se recomandă obţinerea de linii consangvine de înaltă productivitate şi împerecherea în continuare a reproducătorilor masculi şi femele, proveniţi din aceste linii. Prin consangvinizarea repetată, timp de mai multe generaţii, apar indivizi excepţionali care însă, pe lângă însuşirile bune, prezintă şi unele scăderi instalându-se fenomenul de depresiune consangvină. Acest fenomen poate fi preîntâmpinat prin primenirea de sânge.

Separatorul dublu

Este o ramă de 12 x 12 mm grosime al cărei perimetru corespunde cu cel al stupului majoritar din stupină, pe ambele feţe ale ramei fiind fixate 2 pânze metalice galvanizate cu ochiuri de 1,5-2 mm pentru ca albinele din cele 2 compartimente să nu se poate atingă între ele.

Septembrie

Adunarea materialelor necesare pentru iernare

Neavând mult de lucru în stupină, apicultorul trebuie să se îngrijească din timp de procurarea materialelor termoizolante în vederea asigurării unei bune împachetări pentru iernare.

Culesul în regiunile viticole

Albinele culeg suc de struguri din bobiţele plesnite sau sfâşiate de viespii. În anii ploioşi, culesul poate atinge 10-15 kg pe familie dar, această miere nu trebuie păstrată pentru iernare, întrucât provoacă diaree. Mierea de struguri are o culoare deschisă, plăcută la gust şi apreciată de consumatori. Mierea depozitată în cuib nu se extrage, excepţie făcând cea de mană, care se extrage integral.

Furtişagul

În septembrie, apariţia albinelor hoaţe poate duce la omorârea mătcilor, albinele prădate asociindu-se apoi cu prădătoarele transportând toată agoniseala în stupul prădător. Odată pornite pe această cale hoaţele atacă şi alte colonii. În cazul apariţiei, trebuie luate măsuri drastice de stingere.

Impulsionarea creşterii de puiet

Coloniile cu mătci tinere sunt ajutate în felul următor: se iau fagurii cu puiet căpăcit şi deschis la culoare şi se încredinţează provizoriu unei colonii puternice. Albinele văzându-se fără puiet în prag de iarnă hrănesc cu disperare matca, aceasta acoperind suprafeţe mari cu puiet, cu condiţia ca fagurii introduşi în locul celor retraşi să fie de culoare închisă. Spre sfârşitul lunii, colonia cu populaţie redusă, va primi înapoi fagurii cu puiet în eclozionare de la colonia care i-a primit mai înainte. Astfel, colonia cu matcă tânără va intra la iernat numai cu albină tânără căci albinele bătrâne, care au hrănit mult puiet vor pieri înainte de venirea iernii.

Plecarea prigoriilor

Începând cu primele zile ale lunii septembrie încep să plece prigoriile, nu înainte de a se aproviziona pentru drum, albinele fiind hrana lor preferată. Dacă atacul este masiv stupii trebuie ţinuţi închişi până la orele 18, adăpând albinele. Altfel, mii de albine vor cădea pradă.

Septicemia

Este provocată în general la sfârşitul iernii şi începutul primăverii, de un bacil aerob denumit Bacilus apisepticus, care nu se transformă în spori, şi moare la 100 grade Celsius în 3 minute, fiind sensibil la razele solare şi la vaporii de formol. Germenul bolii se află în natură, în apele stătătoare infectate şi este adus de albinele ce transportă apa, calea de pătrundere fiind aparatul respirator, de unde trece în hemolimfă, unde se înmulţeşte provocând o infecţie generală. Alteori pătrunde în sânge pe cale digestivă, iar când albinele sunt slăbite şi de nosemoză rezistenţa lor organică devine minoră. Alterarea profundă şi rapidă a cadavrelor, mai ales pe timp cald, exală un miros pronunţat de putrefacţie, capul, toracele şi abdomenul, la cea mai mică atingere separându-se. Aripile şi picioarele se desprind cu aceeaşi uşurinţă de pe torace iar albinele muribunde execută sărituri nervoase. fiind produsă de Bacterium apisepticus. Poate fi bănuită atunci când se constată o activitate redusă a albinelor, pierderea capacităţii de zbor a acestora, contracţii abdominale urmate de moarte şi în special fragilitatea cadavrelor.

Tratament

• păstrarea igienei în stupi şi în stupină,
• hrană de calitate,
• păstrarea în stupină numai a coloniilor puternice,
• îndepărtarea de locurile umede şi umbroase şi expunerea stupilor la soare,
• schimbarea mătcilor şi eventual administrarea de antibiotice, mierea de la stupii trataţi fiind extrasă separat.

Sistemul glandular

Sistemul glandular este un complex de glande a căror dozare este coordonată de sistemul nervos vegetativ, secreţiile albinelor fiind de 3 feluri:

1. lăptişor (în stadiul de doică);
2. invertază (în stadiul de culegătoare);
3. catalază (enzimă ce foloseşte oxigenul din trahee transformând o parte din miere în acid gluconic (creând aciditatea necesară conservării mierii în lupta cu bacteriile).

Glandele mandibulare sunt folosite la prelucrarea şi îmbunătăţirea nectarului. Glandele din guşă au rolul de a transforma zaharoza în zahăr invertit sub acţiunea glandelor faringiene. Glandele salivare toracice au rolul de a produce saliva atât de necesară în procesul de digestie a păsturii, a zaharurilor cristalizate. Glandele faringiene extrag din corpul albinei apa necesară secreţiilor ceea ce ar dezhidrata-o dacă albina nu şi-ar acoperi nevoia, cu apă din afară. De aceea în timpul creşterii puietului consumul de apă este mare. Glandele faringiene sunt foarte sensibile la modificările exterioare ca:

• temperatură;
• cules;
• cantitatea şi calitatea hranei etc.

Secreţia glandelor faringiene are loc până în a 15-20-a zi a vieţii albinelor, dar poate fi prelungită şi amplificată dacă apicultorul intervine cu substanţe proteice şi vitamine.

Glandele rectale secretă catalaza, enzimă ce descompune glucoza ce se mai află în reziduurile intestinale, transformând-o cu ajutorul oxigenului din traheole în acid gluconic. Catalaza descompune peroxidul de hidrogen aflat în intestin (care altfel ar intoxica albina), în apă şi oxigen, amândouă folositoare în această stare. Cu cât glandele rectale vor produce mai multă catalază, cu atât iernarea va decurge în condiţii mai bune. Secreţia de catalază din intestinul gros îşi pierde puterea de frânare a proceselor de fermentaţie, atunci când albinele sunt hrănite cu miere de mană, al cărei conţinut bogat în săruri minerale frânează acţiunea catalazei consecinţa directă fiind apariţia diareei.

Glandele din intestinul subţire disociază albumina şi grăsimile consumate de albine, tot ce prisoseşte fiind depozitat sub formă organică proteică alcătuind corpul gras, pe seama căruia albinele cresc chiar şi iarna puiet, în lipsa polenului. Descompunerea şi consumul corpului gras (în lipsa proviziilor de păstură) uzează însă albina, îi scurtează viaţa şi o expune atacului nosemozei.

Glandele cerifere se dezvoltă în ziua a 10 de dezvoltare a albinei şi sunt alcătuite din 4 perechi de buzunăraşe, situate sub inelul al 3-lea şi al 6-lea abdominal, prin care ies solzişorii de ceară fabricaţi de albinele cerese atunci când apar condiţii optime (multă albină tânără, temperatură ridicată, cules bogat de nectar şi polen, regine tinere). Când e frig albinele nu pot produce ceară. La o temperatură de peste 20 grade Celsius glandele cerifere se activează doar atunci când există o nevoie stringentă şi când au la îndemână o mare cantitate de hrană. Până acolo merg cu economia în această privinţă încât primăvara, pentru căpăcirea puietului, folosesc ceara roasă de pe marginea celulelor fagurilor mărginaşi. Temperatura optimă pentru clăditul fagurilor este între +36 şi +42 grade Celsius. Atunci când în cuib există albine tinere, miere şi păstură din belşug albinele pot clădi chiar şi pe timpul iernii acolo unde este neapărată nevoie.

Glanda lui Nasanoff - situată între ultimele două inele abdominale - este o glandă care, după unii autori, are puterea de a emite unde electrice cu ajutorul cărora albinele îşi comunică de la distanţă informaţii legate de sursa culesului şi bogăţia nectarului, după alţii, răspândeşte o unduire specifică fiecărei colonii, albinele aceluiaşi stup recunoscându-se astfel între ele.

Sistemul nervos

Simţurile albinei sunt localizate în antene şi de aici, informaţiile sunt transmise la creier (sediul centrilor nervoşi conştienţi şi reflecşi), format din doi ganglioni. Din aceşti ganglioni porneşte un cordon nervos format din 7 perechi de ganglioni ceva mai mici: 2 perechi în torace (comandând mişcările aripilor şi picioarelor), 5 perechi în abdomen (coordonând mişcările guşii, sacii cu aer, mişcările muşchilor, stigmatele etc.). La regină, ultimul ganglion comandă mişcările reflexe ale aparatului genital.

Situarea reginei

• seara - în mijlocul cuibului
• dimineaţa - pe primul sau al doilea fagure de lângă cel din mijloc
• între 12 şi 16 - pe cel mai îndepărtat loc al cuibului cu puiet

Atunci când nu putem găsi regina - putem utiliza anumite capcane:

• cu o zi înainte, în mijlocul cuibului se aşează un fagure cu celule mici de lucrătoare, fiind siguri că a doua zi dimineaţa vom găsi regina pe acest fagure;
• alţii, mai puţini practici, înlocuiesc stupul populat cu unul gol, căruia i se montează o gratie la urdiniş, după care scutură albina în faţa stupului gol, pe un cearşaf, punând fagurii scuturaţi în noul stup. Regina, dacă nu va fi observată pe cearşaf, va fi găsită la urdiniş, neputând să treacă de gratie.

Stadiile de dezvoltare

Stadiile de dezvoltare sunt redate în număr de zile.

Pentru a se dezvolta normal oul are nevoie de căldură (27-30 grade Celsius), umezeală caldă (75-80%) şi hrană. Puietul are nevoie de 35,6-35,8 grade Celsius. Fără umezeală oul sau larva se usucă şi mor. Hrana este diferenţiată. Viitoarea regina va primi pe tot parcursul lăptişor de matcă. Viitoarea albină va primi lăptişor de matcă în primele 5-6 ore, după care acesta va fi din ce în ce diluat până în ziua a 3-a când va primi un amestec din lăptişor, polen, miere şi apă. Din ziua a 5-a lăptişorul dispare cu totul din hrana larvelor de viitoare albine sau trântori. Larvele de trântor primesc un amestec asemănător cu cel primit de albine. Până la 3 zile larvele de albine pot vira spre matcă dar, în funcţie de hrana primită, vor da naştere unor mătci mai puţin prolifice.

Un ou stă pe fundul celulei:

• vertical în ziua 1-a,
• oblic în ziua a 2-a şi
• culcat în ziua a 3-a.

Cu 2 zile înainte de ecloziune, nimfa ia culoarea albinei. După ultima năpârlire care precede cu o zi ieşirea din celulă, tânăra fiinţă roade oblonul căpăcelul de ceară şi iese la lumină (eclozionează). Căpăcirea botcii are loc la 8 zile de la faza de ou de o zi.

Timpul necesar transformării albinei din faza de ou în insectă se poate prelungi, când temperatura nu a fost normală, cu încă 1-2 zile.

Deschiderea stupilor pe un timp rece este foarte primejdioasă, mai ales pentru ouăle şi larvele necăpăcite. Astfel, la o temperatură mai joasă de 12 grade Celsius, larvele descoperite şi ţinute un anumit timp afară mor sau, în cel mai fericit caz, îşi prelungesc evoluţia cu câteva zile. De aceea, puietul nu este indicat a se ţine descoperit mai mult de câteva minute, iar deschiderea stupilor nu este indicat a se face prea des.

Starter

Starterii sunt familiile pornitoare orfanizate total, adică fără pic de puiet sau ouă, cu cel puţin 3-4 ore înainte de introducerea botcilor.

Metoda americană cunoscută şi sub numele de Doolittle-Pratt recomandă orfanizarea coloniei crescătoare cu 7 zile înainte şi distrugerea tuturor botcilor cu 12-24 ore înaintea introducerii ramei port botci cu larvele luate în creştere de starter. Pe timpul celor 7 zile, fagurele port-botci prevăzut cu hrănitor, va sta în mijlocul cuibului. Înainte de introducere, va fi introdus în sirop de miere şi va primi şi sirop în hrănitor pe tot parcursul lucrărilor.

După trecerea celor 7 zile, botcile găsite în colonia crescătoare vor fi distruse şi vom trece la formarea starterului. Acesta va avea în componenţă 2 faguri cu provizii de cea mai bună calitate (1 cu miere+1 cu păstură), aşezaţi distanţat pentru ca, la momentul potrivit, să introducem în mijloc rama port-botci cu hrănitor. Spaţiul rămas liber din stup se mărgineşte cu ajutorul a 2 diafragme etanşe şi materiale izolatoare. Popularea starterului se face cu albina scuturată de pe 10-12 faguri cu puiet ridicaţi din 2 familii recordiste. După 1-2 ore de la orfanizare, timp în care albina zburătoare se înapoiază la vechiul loc, se aduce rama port-botci prevăzută cu hrănitor, este aşezată între cele 2 rame cu provizii şi se dă sirop puţin mai diluat în hrănitor, având grijă să micşorăm şi urdinişul. După 6 ore, timp în care albinele tinere rămase au preluat siropul, vom ridica rama port-botci şi o vom înlocui cu alta, în care se află larve de câteva ore ce provin din colonia mamă (recordista stupinei). Albinele tinere şi bine hrănite vor lua în creştere cât mai multe botci.

După luarea în creştere a botcilor, albinele orfanizate din stupului crescător (căruia i-am distrus toate botcile cu 24 ore înainte), văzând botcile luate în creştere continuă să le îngrijească. Dacă nu mai creştem altă serie de mătci, albinele din stupul pornitor pot fi folosite la întărirea coloniei crescătoare. Cu 1-2 zile înainte de eclozionare, botcile vor fi introduse în cuştile de eclozionare şi date apoi stupilor orfani ori nucleelor de împerechere.

Concomitent cu introducerea fagurelui port-botci se va pune sirop amestecat cu polen în hrănitorul aflat în componenţa ramei port-botci. Dacă avem nevoie de cât mai multe botci, putem folosi tot această familie ca stup pornitor, după fiecare 24 de ore mutând rama cu botcile acceptate în cuibul unei familii finisoare din lotul de prăsilă. În cazul unei creşteri continue familia pornitoare va mai fi ajutată, din când în când, cu puiet căpăcit în eclozionare, ridicat din stupii furnizori, pentru menţinerea la parametri maximi.

Stingere furtişag

În caz de furtişag, trebuie găsită şi înlăturată mai întâi cauza, după care se va începe acţiunea de stingere propriu zisă ce constă în:

• închiderea stupului atacat,
• ungerea lui cu creolină diluată sau cu gaz,
• transportarea lui pe un alt loc, cât mai departe de stupină,
• înlocuirea stupului atacat cu un alt stup gol sau cu faguri goi, fără pic de miere (albinele vor vizita câtva timp acest stup dar, negăsind nimic, îl vor abandona),
• micşorarea tuturor urdinişurilor,
• închiderea urdinişului stupului atacat pe o perioadă de 4 zile (având asigurată hrana şi apa).

Stolonarea

Constă în amestecarea albinei de la mai mulţi stupi în vederea formării unei noi unităţi biologice.

Este ştiut că atunci când se ia albina din doi stupi există riscul declanşării bătăii dintre albine. Dacă se ia albină de la 3 sau mai multe colonii albinele nu mai au aceeaşi comportare. Pentru preîntâmpinarea oricărui risc este bine ca fagurii să nu fie apropiaţi dintr-o dată iar cutia noului roi să nu aparţină nici uneia din unităţile care formează noul roi.

Stomacul albinei

Stomacul sau intestinul mijlociu al albinei este locul unde se face digestia hranei trecute din guşă, în procesul digestiei intervenind secreţiile glandulare şi enzimele ce se regenerează continuu. Aici albina îşi acumulează o însemnătate cantitate de glicogen, ce se adună şi în pereţii guşii, musculaturii şi aşa-zisul corp gras, făcându-şi o rezervă de substanţe nutritive şi energetice (până la 2 mg) folosită în momentele de criză.

Glandele din intestinul subţire disociază albuminele şi grăsimile, tot ce prisoseşte fiind depozitat în cavitatea pericardică, sub chitină, constituind "corpul gras", unde sunt depozitate rezervele organice de proteină, grăsimi şi glicogen care vor asigura o viaţă mai lungă şi o rezistenţă mai mare la nosemoză.

Straja coloniei

Păzirea este asigurată de albinele care nu şi-au făcut încă zborul de recunoaştere dar care au posibilitatea să recunoască pe cele străine, datorită mirosului caracteristic fiecărei colonii.

Stupăritul staţionar

În vederea sporirii producţiei, o soluţie pentru cei care nu practică stupăritul pastoral este diversificarea producţiei, albinele producând nu numai miere, ci şi alte produse: polen, păstură, ceară, lăptişor de matcă, propolis, venin etc.

Stupina

Prin prisacă sau stupină înţelegem totalitatea stupilor, a materialului biologic, a inventarului apicol necesar creşterii şi întreţinerii albinelor, inclusiv a vetrelor de stupină, a mijloacelor de transport folosite pentru transportul stupilor, a mierii şi a utilajelor apicole. Vatra permanentă este cea care dă caracterul de permanenţă stupinei, stupinele deplasate în pastoral având doar vetre provizorii.

Amplasare

Un loc bun pentru stupină este pădurea. Vor fi preferate poienile însorite şi ferite de vânturile reci. Stupinele aşezate în locuri deschise, cu vânturi reci, în general nu sunt rentabile. Stupinele nu trebuie aşezate în vecinătatea apelor întinse, a lacurilor sau fluviilor, unde, pentru a înfrunta curenţii de aer albinele zboară la suprafaţa apei, orice val (cât de mic) putându-le îneca. Prisaca nu se aşează niciodată în preajma fabricilor de produse zaharoase, căci albinele fiind avide de dulciuri se vor îneca în masa fluidă a zahărului supus fabricaţiei.

Apropierea combinatelor unde se tratează minerale feroase trebuie evitată, deoarece albinele se intoxică cu arseniat şi cu fluor care se degajă sub formă foarte fină, contaminând terenul şi florile pe o distanţă de 3 km. Apropierea albinelor de uzinele ce prelucrează aluminiu dă intoxicaţia albinelor prin fluor.

Nici lângă drumurile prea circulate nu este bine să avem stupina, întrucât, în anumite condiţii albinele devenind irascibile atacând trecătorii sau animalele de transport. Locurile bântuite de musca senotania sau de viespi (mai ales lupul albinelor) trebuie evitate, căci irită albinele şi le fac mult rău. Aşezarea stupilor într-un defileu îngust unde curenţii circulă rapid, dăunează de asemenea albinelor, cu atât mai mult iarna când se adună aici cel mai rece aer. La fel este şi atunci când, pe timpul verii soarele bate direct pe urdinişul stupilor. Pe acest motiv se recomandă orientarea stupilor pe direcţiile est-vest sau chiar nord, stupii aşezaţi cu faţa spre nord dând cel mai redus procent de roiuri.

O aşezare bună a stupinei este şi aceea de la marginea unei păduri, spre partea estică, cu urdinişurile orientate în aceeaşi direcţie, pentru ca urdinişurile să nu fie umbrite (mai ales în primăverile reci), soarele ajutându-le să lupte cu succes împotriva nosemozei. Din acest motiv, primăvara este recomandată expunerea sudică a stupilor. Ape timpul verii se recomandă umbrirea stupilor cu ajutorul unor dispozitive mobile. Locurile prea umbrite sau cele joase şi umede nu sunt bune pentru aşezarea unei stupine. În aceste locuri stupii vor putrezi repede iar albinele vor fi atacate de diferite micoze, răceala umedă a acestor locuri frânând dezvoltarea cuiburilor. Atunci când sursa de nectar se află pe un versant înalt de deal sau de munte, stupina este bine să fie aşezată mai la vale, întrucât albinele cu greu urcă atunci când sunt încărcate.

Nici locurile prea zgomotoase, cu trafic intens nu sunt indicate pentru vetrele de stupină, trepidaţiile şi zgomotele generând diaree. Versanţii cu expunere sudică apără stupii de vijeliile crivăţului, fiind o protecţie naturală pentru albine, mai ales în perioada de iarnă şi primăvară. O perdea de protecţie formată din cel puţin 10 rânduri de arbori va fi un bun adăpost. Plantele cu flori aromatice cum sunt mătăciunea, isopul, lămâiţa, levănţica etc. nu se pun în faţa stupilor sau între rândurile de stupi, puternicul lor parfum uniformizând mirosul coloniilor fapt ce poate duce cu uşurinţă la declanşarea furtişagului între albine.

Locurile unde se vor aşeza stupii este bine să fie tratate cu erbicide sau cu soluţie de sare (30-40 g la litru). Aşezarea stupilor trebuie să fie variată obligând albinele să-şi facă culoare diferite de zbor. În faţa fiecărei scânduri de zbor trebuie să stea înclinată câte o planşetă de aterizare, albinele căzute pe pământ în faţa stupului putându-se urca mai uşor.

Formare

Regulile de bază la formarea stupinei sunt următoarele:

1. să folosim un singur model de stup şi de rame în întreaga stupină;
2. să dispunem de o cameră specială tip laborator, folosită pentru extracţii, depozitarea mierii, fagurilor, efectuarea micilor reparaţii etc.;
3. să avem asigurată o bună bază meliferă;
4. stupii să fie feriţi de accesul păsărilor de curte şi de vânturile puternice (pentru protejare fiind indicate, printre altele, perdelele de protecţie din glicină înaltă şi deasă);
5. în faţa fiecărui stup să presărăm cu nisip o suprafaţă de 1 metru pătrat, constituind aşa-zisa oglindă a stupului;
6. aşezarea stupilor pe suporţi trebuie să fie puţin înclinată spre faţă pentru ca apa precipitaţiilor să nu poate pătrunde în stup, făcând să apară umiditatea generatoare a micozelor;
7. în practicarea apiculturii se impun tot mai mult stupinele mobile, cele mai des folosite în România fiind cele de tip pavilionar.

Stupul

Cuvântul derivă de la latinescul „stypus” şi desemnează căsuţa coloniei, unde albinele clădesc faguri pentru depozitarea strânsurii şi creşterea puietului. Stupii primitivi erau confecţionaţi din scorburi ori erau împletiţi din nuiele, lipite cu lut, sau din funii din paie legate cu mlajă întocmiţi ca un clopot etc. Odată cu inventarea ramei mobile s-a trecut la folosirea stupilor sistematici confecţionaţi din lemn de tei sau de brad. Izolaţia la exterior a stupilor se face cu două straturi de vopsea, înaintea vopsirii făcându-se chituirea cu aşa-zisul „chit de cuţit”, care o dată întărit, nu mai cade niciodată. La fel şi fundul stupilor. La confecţionarea stupilor se va folosi lemn bine uscat iar la acoperiş se va folosi tablă zincată.

În stupină este recomandat a folosi dimensiunile standardizate existente în reţeaua ACA, acelaşi tip de stup şi de rame, economisind astfel timp, materiale etc., contribuind prin aceasta la eficientizarea muncii.

Condiţii generale

1. Capacitatea stupului - trebuie să fie corespunzătoare adăpostirii unei populaţii cât mai numeroase, unui puiet cât mai extins şi unei recolte cât mai bogate. Aşadar, stupii trebuie să fie de capacitate mare (18-20 rame SATAS) sau să aibă posibilitatea măririi sau micşorării în funcţie de necesităţi.
2. Mobilitatea părţilor componente - constituie a doua condiţie de ordin general, fiind recomandat ca orice piesă componentă a unui stup să se poată potrivi oricărui stup din stupină. De aceea, chiar şi folosirea aceluiaşi tip de ramă constituie o calitate de necontestat.

Condiţii particulare

Părţile principale

1. Fundul stupului

Este indicat să fie:

• mobil - curăţarea lui fiind mult uşurată primăvara, cu posibilitate de fixare pentru practicarea pastoralului;
• din scândură încheiată strâns în nut şi feder - fără crăpături, ştiut fiind că orice crăpătură este un virtual focar de infecţie prin pătrunderea găselniţei, prădătorul tuturor fagurilor;
• să fie vopsit în 2-3 rânduri de vopsea - pentru ca apa provenită din vaporii ce se condensează iarna în stupi să poată aluneca uşor afară, fără a se impregna în scândura fundului provocându-i putrezirea; în plus, un fund impregnat cu apă poate determina mucegăirea fagurilor cu toate neajunsurile ce decurg de aici pentru albine şi mierea din faguri;
• să fie puţin înclinat spre urdiniş - pentru ca apa condensată din vapori să poată curge uşor;
• să fie întărit şi sprijinit pe două curmezişuri trainice - care, la nevoie, vor putea servi şi de picioare, ori să fie încadrat în 3 leaţuri (2 pe laturi şi unul în spate), model numit şi american, utilizat şi de ACA, fiind la origine produs de Root;
• scândura de zbor - să fie cât mai accesibilă albinelor, oferindu-le o aterizare uşoară şi ferită de curenţi;
• să fie trainic - suportând greutatea şi oferind echilibru stupului.

2. Corpul stupului

• să fie de mare capacitate,
• cât mai simplu construiţi (fără a încărca preţurile de cost),
• să permită manevrarea uşoară a ramelor,
• materialul din care sunt confecţionaţi stupii să fie foarte uşor şi bine uscat (tei sau brad),
• inima scândurilor late să fie aşezată totdeauna în afară (pentru ca nu cumva, după scorojire, să preseze spre exterior, slăbind trăinicia stupilor),
• grosimea pereţilor să fie de aproximativ 2 cm,
• urdinişul să fie poziţionat în partea de jos, oferind posibilitatea reglării după necesităţi,
• pe muchea dinăuntru a falţului pe care se sprijină ramele se aplică pe toată lungimea un balot îngust de tablă ce va împiedica propolizarea ramelor şi distrugerea falţului,
• interiorul stupilor nu se vopseşte sau, cine vrea cu tot dinadinsul poate încerca reţeta Bertrand, menţionată de Hristea în Stupăritul, p.345: „Se limpezeşte propolisul în apă caldă, căreia i se adaugă puţin acid sulfuric; adunat apoi din apă, el se amestecă cu ulei de in fierbinte, în proporţie de 2 părţi propolis, o parte ceară şi 4 părţi ulei. Uleiul, mai înainte de a fi amestecat cu ceara şi propolisul, trebuie ţinut 17-20 de zile pe o plită de bucătărie, fără să clocotească. Vopseaua se întrebuinţează caldă şi se întinde cu o pensulă pe scânduri, atât cât o poate suge lemnul” ,
• părţile componente ale fiecărui stup vor avea imprimată în exterior o literă şi un număr de individualizare a componentelor fiecărui stup.

3. Capacul stupului

Capacul drept este format din 4 pereţi laterali, acoperit cu o planşetă de scândură sau PFL, peste care se pune tablă. Înălţimea capacului trebuie să fie potrivită pentru a permite montarea unei site de ventilaţie sau aşezarea unei salteluţe sau plăci de polistiren expandat care să izoleze albinele de căldurile toride de pe timpul verii. Pentru ca apa căzută pe capac să nu băltească este bine ca centrul capacului să fie puţin ridicat iar marginile capacului să îmbrace corpul stupului.

Capacul în două ape nu prea mai este folosit din cauza inconvenienţelor pe care le are în cazul practicării stupăritului pastoral.

Accesoriile

1. Ramele

O ramă prost dimensionată poate influenţa bunul mers al unei colonii, micşorându-ne câştigul şi chiar aducându-ne pagube. Este bine să utilizăm în stupină un singur model de ramă tipizată, din cele ce se comercializează prin reţelele ACA, orice modificare mărind preţul de cost al produsului finit.

• Rama înaltă (Layens) 40 x 30 cm

Oferă o bună dezvoltare a cuibului atât vara cât şi iarna, proviziile fiind tot timpul accesibile albinelor. Datorită înălţimii aerisirea nu este întru totul corespunzătoare, mai ales în partea de sus, neajuns înlăturat printr-o deschidere mai largă a urdinişurilor. Există de asemenea un risc mai ridicat de omorâre a albinelor sau a mătci odată cu manipularea ramelor stupului cercetat. Marele neajuns este însă legat de extracţia mierii, neavând posibilitatea să extragem o miere de calitate, mulţi faguri cu miere fiind amestecaţi cu puiet sau polen. Existenţa polenului în cantitate mare în mierea extrasă înlesneşte, mai târziu sau mai devreme, fermentarea mierii. Un alt neajuns, greutatea prea mare a ramei centrifugate poate duce la ruperea fagurelui, mai ales dacă acesta nu se sprijină cu întreaga suprafaţă pe grătarul centrifugii.

• Rama îngustă (Langstroth) 42 x 21 cm

Primejdia strivirii albinelor e mult micşorată, aerisirea se face mult mai uşor, albinele ridică prisosul de miere în magazinele de recoltă, mierea extrasă fiind de foarte bună calitate. Ramele rezistă foarte bine pe timpul extracţiei. Neajunsurile acestei rame nu sunt de neglijat, îngustimea lor nefiind favorabilă dezvoltării normale a cuibului. Iernarea nu se face în condiţii corespunzătoare, coloniile riscând să moară de foame. Din acest motiv, cei ce folosesc astfel de rame sunt nevoiţi să facă iernarea pe 2 corpuri.

• Rama Dadant 42 x 27 cm

Este prezintă mai multe avantaje, în comparaţie cu celelalte două. Iernarea se face bine, cuibul se dezvoltă normal, mierea poate fi selecţionată, aerisirea este corespunzătoare etc.

O variantă a acesteia, este rama STAS (rama normală cu dimensiunile 435 x 300 mm) = rama tipizată pentru România. Deşi unii teoreticieni încă mai susţin folosirea ramei ME (trei sferturi), eu sunt adeptul folosirii ramei normale, considerând că acest tip de ramă este cel mai bine adaptat la condiţiile ţării noastre, atât în ceea ce priveşte dezvoltarea puietului, acumularea proviziilor, păstrarea căldurii cât şi în ceea ce priveşte manevrarea ramelor, iernarea corespunzătoare şi obţinerea unor recolte bogate. Mai mult decât atât, practicând apicultura de tip pastoral, folosesc tipul de stup vertical pe 2 corpuri, utilizând acelaşi tip de ramă în toată stupina, beneficiind din plin de avantajele oferite de uniformizarea ramelor.

• Rama trapezoidală 23 x 35 cm

Prezintă avantaje incontestabile cu privire la iernare, la dezvoltarea cuiburilor şi la manevrarea ramelor. Marele dezavantaj al acesteia constă în greutatea cu care albinele se urcă în cat, ele preferând să-şi completeze proviziile din cuib şi abia mai apoi să urce în magazinul de recoltă. Pe toată această perioadă, regina este oarecum stânjenită de graba albinelor de a umple celulele cu provizii. În plus, cea mai mică deformare a ramei generează lipirea ei de unul din pereţii cuibului, strivirea albinelor şi scoaterea greoaie din stup.

• Rama tip Hoffman

Umeraşii tip Hoffman sunt situaţi în treimea superioară a leaţurilor unei rame, pe o suprafaţă de 7 cm, având aproximativ 37 mm lăţime. Acest tip de ramă s-a impus în toate stupinele prin faptul că ramele sunt ţinute totdeauna la o distanţă precisă, putând fi deplasate mai multe deodată, făcându-le să alunece pe muchea balotului de care se reazemă umeraşele ramelor. Distanţatoarele tip Hoffman se regăsesc şi la noi în construcţia modelelor STAS. Prin folosirea acestui tip de ramă sunt înlăturate toate tipurile de distanţatoare automate făcute din cuie, sârmă, dantelărie de tablă etc., practicarea pastoralului făcându-se fără pericolul tocării albinei.

2. Diafragma

Nu este altceva decât un perete mişcător alcătuit din scândură, PFL sau alt material, cu ajutorul căruia, la nevoie, putem mări sau micşora capacitatea cuibului, pentru ca acesta să-şi poată păstra căldura normală, în raport cu mărimea coloniei. Când stupul s-a umplut cu rame ocupate în totalitate de albine, diafragma este scoasă din stup, locul ei fiind ocupat de o ramă. Pentru a nu lăsa nici un loc gol între marginile diafragmei şi pereţii stupului, acestea se căptuşesc cu fâşii de pânză sau pâslă, înlăturând astfel posibilitatea formării curenţilor interior ce put dăuna cuibului. Pentru prinderea fâşiei de pâslă se folosesc, din loc în loc, agrafe, pioneze sau ţintişoare. Marginea de jos a diafragmei nu trebuie să atingă fundul stupului, păstrând o distanţă de 8-10 mm, pe unde albinele să poată circula. Leţişorul de sus al diafragmei, care îi serveşte şi de sprijin pe scaunul ramelor, va fi cu 7 mm mai înalt decât leţişorul ramelor vecine, deoarece întreaga suprafaţă a stupului trebuie să fie acoperită cu un podişor ce stă deasupra ramelor, cu 7 mm mai sus de ele, astfel ca diafragma să ajungă exact sub acest podişor şi să închidă de tot golul de sub el. Dacă vor exista spaţii libere, aerul intrat pe urdiniş îşi va face un circuit pe sub podişor şi peste diafragmă, curent ce va lua toată căldura cuibului şi ar fi foarte dăunător atât unei bune iernări, cât, mai ales, unei bune dezvoltări a puietului. Unii apicultori pentru obturarea cât mai precisă a acestui spaţiu folosesc, fie fâşii de pâslă ce aderă la partea de sus a diafragmei, fie o a doua diafragmă de polistiren, perfect etanşă. 

3. Podişorul

Este un capac de lemn ce stă la o înălţime de 7 mm deasupra ramelor, datorită marginilor de 7 mm ce-l înconjoară. La stupul Layens podişorul e format din scândurele, la celelalte tipuri dintr-o singură bucată, unele podişoare fiind alcătuite dintr-o ramă de lemn cu sită metalică ce e folosită şi ca sită de ventilaţie pe timpul transporturilor în pastoral.

Unii apicultori folosesc podişoare ce au practicat în mijloc un orificiu ce comunică cu hrănitorul. Este indicat ca acel orificiu să fie puţin mai spre margine, întrucât albinele au tendinţa să depoziteze mierea ce li se dă în hrănitoare, în imediata apropiere a hrănitorului. Orificiul podişorului poate fi folosit şi la montarea izgonitoarelor de albine, cu o zi înaintea extracţiei, după ce mai înainte am urcat corpurile cu miere deasupra lor şi le-am afumat.

4. Magazia de recoltă

Este fie un corp micşorat ce se aşează peste corpul stupului vertical, fie un corp cu rame normale sau trei sferturi.

5. Gratia Hanemann

Este o gratie din plastic, celuloid sau zinc prin care albinele pot trece, nu însă şi matca. Gratiile din sârmă galvanizată sau zinc se pot dilata şi din această cauză nu sunt recomandate. Gratia e folosită cu predilecţie la stupul vertical dar, poate fi folosită şi la stupii orizontali în vederea izolării mătcii pe 10 rame. Întrucât albinele se obişnuiesc cu greu cu această gratie şi îşi zdrenţuiesc aripile şi puful de pe corp unii apicultori folosesc alte metode pentru a obţine miere selecţionată: fie aşează în caturi fagurii mai distanţaţi, fie ocupă caturile numai cu faguri în care matca nu a ouat niciodată. Cu toate acestea, folosirea gratiei este indispensabilă în unele lucrări de creştere şi selecţie a mătcilor cum ar fi izolarea trântorilor, a mătcilor etc.

Accesorii mărunte

Închizătorul de urdiniş

E confecţionat fie din tablă, perforată din loc în loc pentru accesul albinelor şi împiedicarea accesului rozătoarelor, fie dintr-un leaţ, numit închizător bloc, care închide golul urdinişului pe toată deschiderea, pe una din părţi având tăiată o deschizătură de 15-20 cm lungime şi 8 mm înălţime. În partea de sus a blocului e practicată o altă tăietură mai mică de 7-8 cm, folosită ca urdiniş de iernare la familiile mai puţin puternice. Când se ajunge la marele cules, sau atunci când e nevoie de o aerisire mai mare, blocul se înlătură cu totul. 

Oblonul de iarnă

E o scândurică de lungimea urdinişului ce se aşează deasupra urdinişului oblic, pentru a împiedica razele solare să pătrundă pe urdiniş, păcălind albinele să iasă afară pe un timp rece.

Podişoarele cu sită pentru transport

Sunt folosită la transportul stupilor în pastoral, montându-se peste magazinele de recoltă. Unii apicultori folosesc aceste rame şi pe post de podişor, cu rezultate destul de bune, având grijă să le acopere cu materiale termoizolante după efectuarea transportului.

Stupul de control

Este cel care adăposteşte una din cele mai bune colonii şi este aşezat pe un cântar de control care dă indicaţii apicultorului despre felul cum se desfăşoară culesul. Datele şi indicaţiile arătate de cântar se înregistrează seara, după ce albinele au încetat zborul, şi se trec în agenda de lucrări zilnice. Aceste date nu reprezintă numai nectarul adus din câmp ci şi cantitatea de puiet crescută datorită culesului.

Stupul de observaţie

Este un stup cu pereţi transparenţi, folosit ca obiect de studiu pentru apicultorii începători sau cercetătorii care urmăresc problemele legate de viaţa interioară a unei colonii. Pentru ca razele soarelui să nu ridice anormal temperatură interioară, stupul stă la umbră iar geamurile laterale sunt protejate cu jaluzele ce se pot înlătura uşor când se fac observaţiile necesare.

Stupul furnizor

Stupii puternici, cu puiet şi albină pe 2 corpuri, se organizează în felul următor. În corpul de jos se lasă matca cu 1 fagure cu provizii, 1-2 cu puiet în diverse stadii şi faguri clădiţi buni de ouat. Peste corp se pun gratii Hannemann. În corpul de sus sunt ridicaţi toţi fagurii cu puiet, la momentul oportun apicultorul putând lua orice fagure din corpul de sus, aflat deasupra gratiei izolatoare de matcă, pentru a-l folosi la formarea sau întărirea roilor, fără a mai fi nevoit să caute matca. După o perioadă mai lungă, timp în care corpul de jos este din nou ocupat în majoritate cu puiet, se va face o nouă organizare a familiei. În felul acesta, corpurile de sus vor avea albină tânără disponibilă pentru ajutorarea altor colonii din stupină

Variante

Se alege unul din cei mai puternici stupi, pe care-l numim de convenienţă stupul A, ce va fi mutat cu 1-2 m în spate, cu urdinişul orientat puţin oblic. Pe vechiul loc se aduce un stup gol, stupul B, în care introducem 2 faguri din stupul A, cu albina însoţitoare (1 fagure cu provizii şi fagurele cu matca stupului A). Se adaugă apoi încă 8 faguri fără albinele însoţitoare (1 cu puiet căpăcit, fagurii cu puiet larvar, faguri clădiţi şi artificiali până la completare). Se închide stupul B care în scurt timp va reveni la normal prin popularea sa cu albina culegătoare întoarsă de la câmp.

Reorganizăm apoi fagurii din stupul A, ce va deveni stup furnizor lăsând doar fagurii cu puiet căpăcit şi provizii + diafragmă + 1 hrănitor cu apă. Stupul A va furniza astfel albinele tinere necesare diferitelor lucrări în stupină. Una din variante presupune scuturarea albinelor tinere rămase după întoarcerea celor bătrâne la vechiul loc (circa 2-24 ore) într-o ladă, acestea fiind uşor udate şi distribuite după nevoi. Fagurii cu puiet rămaşi după scuturare vor fi folosiţi în alte familii. Altă variantă recomandă folosirea stupului furnizor pentru primirea şi împerecherea tinerelor mătci, în perioadele dificile acceptării lor, ori utilizarea ca starter sau crescător, în acest caz fiind mutat pe locul altui stup recordist, de la care va prelua toate culegătoarele. În cazul în care este folosit la împerecherea mătcilor, după 10 zile de la acceptarea şi începerea pontei noii mătci, stupul va fi adus la vechiul loc, unde, va primi toţi fagurii scuturaţi din vechea familie, căreia i se va ridica matca. Albinele scuturate în faţa vechiului loc, intrând într-un stup nou vor fi foarte supuse.

Stupul Layens

Stupul original conceput de Layens pe 20 de rame (31 x 37 cm), cu unele modificări minore stă astăzi la orignea stupului orizontal.

Stupul multietajat (ME)

Primul stup sistematic cu ramă mobilă a fost conceput de americanul Langstroth (1810-1895), părintele apiculturii sistematice. Cu unele modificări aduse de Root, acest tip de stup este cel mai răspândit stup din lume şi mai este numit stup standard multietajat sau american. La noi se bucură de o mai mică popularitate, în practicarea pastoralului fiind preferaţi stupii orizontali şi cei verticali cu magazine sau stupii verticali pe 2 corpuri.

Foloseşte mai multe corpuri suprapuse cu rame 3/4 şi are toate piesele complet independente şi fără falţuri stânjenitoare.

Dimensiunile interioare ale fiecărui corp ME sunt de 450 mm lungime x 375 mm lăţime x 247 mm înălţime. În fiecare corp încap 10 rame cu distanţatoare Hoffman. Ramele stau aşezate în corp rezemate pe un falţ căptuşit la suprafaţă cu o fâşie de tablă pentru împiedicarea propolizării. De la suprafaţa superioară a ramelor mai rămâne până sus un spaţiu de 8 mm, pentru circulaţia albinelor de deasupra ramelor; în schimb, speteaza îngustă de jos ajunge la nivelul inferior al marginilor corpului de stup. Fundul stupului este mobil şi alcătuit din scânduri cu falţuri între ele. Prin faptul că lipseşte partea din faţă a fundului, se creează acolo un gol pe toată lăţimea corpului de stup, care serveşte ca urdiniş. În perioadele reci acest urdiniş larg este micşorat cu ajutorul unui reductor mobil. Toate elementele acestui tip sunt tipizate şi se pot cumpăra de la magazinele de tip apicol. O caracteristică a acestui tip de stup este interschimbabilitatea, componentele sale putând fi folosite şi la alţi stupi de tip vertical.

Prin schimbarea corpurilor ME între ele se înlătură în mare parte pericolul roitului iar roiurile temporale formate timpuriu au posibilitatea să se dezvolte foarte repede fiind ajutate de căldura emanată a coloniilor de bază puternice deasupra cărora sunt aşezate, fiind despărţite cu un podişor Snellgrove. Acest tip de stup prezintă o serie de avantaje dar şi dezavantaje, necesitând folosirea unor colonii puternice şi o tehnică avansată. La noi în ţară, deşi a fost foarte recomandat de literatura de specialitate nu prea este folosit, fiind preferaţi stupii verticali cu magazine pe jumătăţi de ramă, cu cat ME, sau cu cat normal (cu rame normale).

Stupul vertical Dadant

Creatorul stupului vertical pe 12 rame cu magazine este francezul Charles Dadant (1817-1902). Modelele de rame şi de stupi Dadant-Blatt au fost adoptate şi la noi.

Măsurile interioare ale stupului pe 12 rame sunt următoarele: 460 x 450 mm iar înălţimea de 317 (sau 315) mm. În felul acesta, ramele corpului pot fi aşezate fie în pat cald, fie în pat rece. În cazul în care dimensiunile sunt simplificate la 450 x 450 x 315 mm, în stup nu vor mai încăpea decât 11 rame.

Stupul Dadant cu 2 magazine are o largă răspândire în zona centrală a Rusiei, tehnologia de lucru permiţând preluarea mierii de la familiile cu magazine întregi şi nu cu faguri separat ( vezi articolul „Îngrijirea albinelor în diferite tipuri de stupi” de V.I.Lebedev, tradus de prof Vladimir Bacalov din rev Pcelovodstvo, apărut în România apicolă, nr. 12, 2002, pag 18-21). Folosirea magazinelor permite maturizarea mai rapidă a mierii şi obţinerea fagurilor în secţiuni. Neajunsul principal al acestor stupi este că familiile care se adăpostesc în ei sunt foarte predispuse la roire. Din această cauză, utilizarea lor impune neapărat formarea unor roiuri de strânsură (atunci când familiile ocupă bine cei 12 faguri de cuib şi au 8 faguri cu puiet) şi luarea unor măsuri drastice de preîntâmpinare a roirii. 

După întărirea familiilor şi a roiurilor, când fiecare stup va avea cel puţin 7 rame cu puiet iar albinele vor ocupa 10-11 rame se aşează magazinele. Pentru ca regina să nu poată urca în magazine, în acestea se vor lăsa doar 9-10 rame, cu spaţii mari între ele. Această metodă dă rezultate doar la familiile puternice, cele slabe neurcând în aceste magazine. La coloniile slabe se montează gratii separatoare şi se lasă 12 faguri în magazine. Cel de-al doilea magazin se pune atunci când albinele încep să lucreze la primul şi totdeauna între cuib şi celălalt magazin. Pe măsura umplerii cu miere se dau jos şi se pun altele.

Trebuie avut grijă să asigurăm provizii suficiente pentru iernare, întrucât albinele depozitează majoritatea mierii în magazinele de strânsură.

Stupul vertical R.A. 1001

În România stupul vertical pe 10 rame cu magazine, inspirat după Dadant, a fost standardizat sub denumirea de RA 1001 sau vertical cu două magazine sau un singur magazin.

Corpul are 4 pereţi din care cei laterali au grosimea de 25 mm, iar ceilalţi doi de 33 mm. Laturile exterioare au 524 x 436 x 312 mm, iar cele interioare 450 x 386 x 310 mm. Sus, pe laturile pereţilor spre exterior, corpul are prevăzut un falţ cu un brâu destinat fixării prin suprapunere a magazinului, care la rândul lui are pe partea interioară un alt falţ care serveşte la îmbinarea părţilor componente asigurând stabilitatea stupului. În interior corpul este prevăzut cu un alt falţ montat pe pereţii din faţă şi spate destinat sprijinului ramelor. Magazinele, în număr de două, sunt identice cu corpul, având aproximativ jumătate din înălţime, astfel la exterior 524 x 436 x 175 mm, iar interior 450 x 386 x 175 mm. Este un stup conceput pentru apicultura pastorală, fiind prevăzut cu 10 rame şi o diafragmă. Ramele au dimensiunile exterioare de 300 mm înălţime şi 435 mm lăţime, cu speteaza superioară de 470 mm. Spetezele laterale ale ramei au dispozitive Hoffman de 37 mm lăţime în treimea lor superioară, pe o înălţime de 7 cm, ţinând ramele distanţate automat între ele. Capacul e prevăzut cu un falţ care foloseşte la îmbinarea cu falţul corpului iar în partea superioară suprafaţa de acoperire este plană şi acoperită cu tablă zincată. Capacul are 2 dispozitive de ventilare la transport: în interior o ramă cu pânză metalică cu ochiuri de 2 mm pe toată suprafaţa orizontală, iar la exterior în părţile din faţă şi din spate ale capacului sunt 2 deschideri transversale înalte de 20 mm prevăzute şi ele cu pânză metalică, în vederea statornicirii unui curent de aer la transport, care circulă pe deasupra ramei cu pânză de sârmă din interior, sub care albinele stupului se adună în ciorchine pe timpul transportului. Înălţimea capacului cu ramă cu tot este de 170 mm. În spaţiul dintre podişor şi plasă iarna se poate pune o salteluţă din paie sau din polistiren expandat. Fundul stupului este reversibil oferind posibilitatea varierii înălţimii urdinişului după sezon: vara un urdiniş înalt de 18 mm, iarna unul îngust de 8 mm. La transport fundul se prinde de corp cu 2 cârlige, iar capacul şi cele 2 magazine sunt prinse de corp cu 2 tendoane din balot.

În reţeaua ACA este comercializată, cu precădere, o variantă simplificată a acestui tip de stup.

Stupul vertical dublu

Această denumire se referă la vechiul stup tip Dadant cu 12 rame sau RA 1001 pe 10 rame, corpul şi catul având aceleaşi dimensiuni (obţinându-se stupi verticali pe 24-20 rame normale). Cu acest tip de stup se obţine o producţie cu 35-40 % mai mare faţă de cea obţinută cu tipul orizontal. Mânuirea acestor corpuri necesită însă culesuri bogate, mătci valoroase şi mână de lucru suplimentară - datorită greutăţii sporite a catului.

Coloniile întreţinute în stupii verticali cu 2 corpuri roiesc mai puţin. Momentul aşezării celui de-al doilea corp trebuie bine ales întrucât, dacă acesta este pus prea de timpuriu există riscul răcirii puietului, iar dacă este pus prea târziu, colonia poate roi. La familiile foarte puternice, aşezarea corpului al doilea se face atunci când corpul 1 este bine ocupat cu albină şi puiet pe 7-8 faguri - la stupii RA - sau 9-10 rame, la stupii Dadant. Odată cu punerea celui de-al doilea corp ridicăm în corpul de sus fagurii cu provizii, locul rămas liber în corpul de jos fiind umplut cu faguri clădiţi şi artificiali intercalaţi. Cuibul de jos se obturează cu linoleum lăsând descoperită doar o mică porţiune pentru ca albinele să poată urca şi în corpul de sus. La celelalte familii, această operaţie se face înaintea plecării în pastoral la culesul de salcâm. Linoleumul se înlătură înaintea plecării în pastoral, la stupii foarte puternici, sau cu prilejul extracţiei, doar la stupii ce acoperă bine cu albină cele două corpuri.

Dacă nu se practică pastoralul, după culesul principal, sau atunci când familiile devin foarte puternice, cu surplusul de albină şi puiet căpăcit se formează roiuri temporare, în toamnă înlocuind cu ajutorul lor mătcile necorespunzătoare. Unificarea se poate face şi înaintea unui cules principal. Fiecare apicultor poate experimenta una din tehnicile descrise la stupul vertical sau orizontal, creându-şi propria tehnică, în funcţie de timpul disponibil şi condiţiile specifice de lucru.

Stupul orizontal

Inventatorul stupului orizontal este francezul Layens (1834-1897), unul dintre precursorii apiculturii sistematice. Pentru ţările unde mierea nu se cere pe calităţi deosebite poate fi considerat ca cel mai bun stup.

Dimensiunile stupului standardizat orizontal 4170 pe 20 de rame STAS sunt următoarele: 780 mm lungime, 450 mm lăţime şi 390 mm înălţime. În interior cei 2 pereţi din faţă şi spate au un falţ pe care se sprijină umeraşele ramelor, şi altul de 8 mm mai sus pentru sprijinul celor 6 scândurele acoperitoare ce formează podişorul, ale căror dimensiuni sunt de 484 x 130 x 10 mm. Una din aceste scândurele acoperitoare are la mijloc o tăietură de 350 x 90 mm prevăzută cu pânză metalică. Ea se aşează peste nucleul ajutător în timpul transportului, drept spaţiu de aerisire.

Capacitatea corpului de stup poate fi redusă cu ajutorul a 2 diafragme: una scurtă (are înălţimea de 310 mm pe sub care albinele pot trece în compartimentul vecin, unde stau fagurii de rezervă); cea de-a doua are 390 mm înălţime închizând etanş spaţiul dintre compartimente, fiind denumită diafragmă oarbă. Această diafragmă este folosită atunci când întreţinem în acelaşi stup 2 colonii.

Pentru fixarea ramelor de transport, stupul are o bară transversală care prinde sub ea scândurile de podişor strânse în 2 grupe la capete. Capacul are dimensiunile exterioare de 934 mm lungime, 604 mm lăţime şi 120 mm înălţime, având la părţile laterale 2 deschideri longitudinale pentru ventilaţie, cu site înclinate. Deschiderile au dispozitive de închidere pentru iarnă. Stupul este prevăzut la părţile laterale cu 2 mânere solide, pliabile, de fier beton, iar fundul este fixat de corpul stupului, având pe dedesubt 2 stinghii transversale de 516 mm lungime, 60 mm lăţime şi 40 mm înălţime, putând servi şi ca picioare înălţătoare ale stupului. Stupul este prevăzut cu 4 urdinişuri (2 tăiate în peretele frontal spre margini, cu dimensiunile de 300 x 20 mm înălţime; cel de-al treilea este de 150 mm x 20 mm tăiat în partea din dreapta a peretelui, fiind folosit de colonia mică ajutătoare; cel de-al patrulea este rotund, cu diametrul de 25 mm, în mijlocul jumătăţii din dreapta, servind drept urdiniş de iarnă). Toate urdinişurile au scândurelele de zbor prinse în balamale şi se închid cu câte un foraiber.

Avantaje:

toate lucrările se reduc la mutarea fagurilor, un singur apicultor putând întreţine de unul singur un mare număr de stupi

poate fi folosit cu uşurinţă la creşterea botcilor în prezenţa mătcii, la iernarea în acelaşi stup a două familii, la unificări etc., fără un efort deosebit.

Dezavantaje:

• la un cules în avalanşă cuibul este blocat din prima zi;
• depozitarea mierii se face lateral, mulţi faguri cu miere fiind ocupaţi şi cu puiet şi, din această cauză mierea nu este de calitatea celei extrase din stupii verticali, maturizându-se mai greu ( Acesta este şi motivul pentru care normele UE recomandă folosirea doar a stupilor verticali. În România acest tip de stup este foarte folosit datorită uşurinţei cu care se lucrează, un singur apicultor putând îngriji de unul singur un mare număr de stupi orizontali, mai ales dacă aceştia se află în componenţa unui pavilion apicol);
• are fund fix, iar urdinişul este prea mic pentru asigurarea unei ventilaţii suficiente pe timpul zilelor călduroase;
• capacul este prins în balamale şi nu îngăduie supraînălţarea cu magazine.

Stupul pepinier

Este un stup orizontal folosit la creşterea, împerecherea, întreţinerea şi iernarea mătcilor, stupul fiind compartimentat în 6-8 nuclee cu diafragme etanşe, nucleele iernând sub acelaşi acoperiş. Pentru iernare, cel mai indicat este tipul Maissoneuve, prevăzut cu 9 nuclee a 2-3 rame ocupate integral de albine, având provizii de cea mai bună calitate pe cel puţin 3 sferturi din înălţimea ramelor. Un rol deosebit îl au aceşti stupi atunci când unificăm coloniile cu nucleele tip buzunar, folosind mătcile rămase, cu fagurii şi albina însoţitoare, pentru popularea acestor stupi pepinieri. Când culesul a trecut, colonia de bază se restrânge şi nucleul îşi reia vechiul domiciliu. Peste iarnă sunt folosiţi la păstrarea mătcilor de rezervă pentru înlocuirea pierderilor datorate iernării. Fiecare compartiment va avea scândurică proprie de zbor şi va fi vopsit la exterior cu o altă culoare, având şi un număr de identificare ce va corespunde cu numărul de pe podişor, în podişor având o gaură de 70 mm pentru hrănire.

Stupul Wells

A fost conceput pe 16 rame de 30 pe 40 cm, având la mijloc un perete despărţitor prevăzut cu un dreptunghi de sită dublă, în vederea iernării a 2 colonii, fiecare compartiment fiind prevăzut cu urdiniş propriu pe laturi opuse. Când una din coloniile găzduite este slabă, stupul se întoarce la 180Ú, albinele compartimentului puternic populându-l pe cel slab şi viceversa, albinele având acelaşi miros (datorită sitei despărţitoare). La apariţia culesului, deasupra celor 2 colonii se pune o singură magazie de recoltă, care se întinde pe toată suprafaţa stupului dublu, izolată cu o gratie Hanemann. Recolta obţinută este peste aşteptări! După trecerea culesului corpul de deasupra se ridică.

Stupuşorul

Stupuşorul sau nucleul de împerechere este o cutie cu rame, în general mult mai mici decât cele normale, folosite cu scopul economisirii materialului biologic necesar pentru împerecherea unei mătci, matca împerecheată şi cu însuşiri valoroase constituind baza apiculturii moderne. Stupuşorii de fecundare cu câte 3-4 rame mici, după ce li s-a pus hrană în hrănitoare şi li s-a altoit botca matură, se populează folosind o pâlnie largă sus şi îngustată jos (cât suprafaţa stupuşorului) în care se perie albina de pe faţa unui fagure cu puiet, cea de-a doua faţă periindu-se în stupuşorul alăturat. Stupuşorii se închid şi se duc la răcoare şi întuneric având deschise ventilatoarele de aer de la fund. Acestor stupuşori li se pot da şi mătci neîmperecheate închise în colivii de protecţie, având o foiţă de fagure artificial sau puţin şerbet la orificiul de ieşire.

Există mai multe tipuri de stupuşori (tip Fota sau Godolo), cel mai simplu fiind cel al lui Zander. Atunci când sunt folosite micronucleele nu este bine să folosim botci, existând riscul răcirii acestora, ci vom folosi doar mătci eclozionate.

Neajunsuri:

• sunt fără de folos în perioadele reci;
• au nevoie de multă supraveghere, de ajutor şi hrănire continuă;
• adeseori, albinele şi mătcile părăsesc aceşti stupuşori;
• nu pot fi folosiţi la stabilirea calităţii unei mătci, din cauza spaţiului insuficient pentru dezvoltarea normală.

Substanţa de matcă

Substanţa de matcă este inhibitivă pentru albinele ouătoare, menţine coeziunea coloniei şi apare la scurt timp după eclozionarea reginei, condiţia de bază fiind ca regina să fie hrănită imediat după ieşire. La mătcile eclozionate în cuşti, fără albine însoţitoare, substanţa este elaborată abia după 1-2 zile. Mirosul propriu al mătcii este influenţat de anumite glande, de aparatul său reproducător şi de hrana primită de la albinele însoţitoare, constituind principalul factor de coeziune şi recunoaştere al albinelor unei colonii.

Substanţa de matcă sintetică ( vezi ABC-ul apicol, vol II, pag 235-236) se prepară în felul următor: Din familia crescătoare se iau mătci tinere eclozionate şi ţinute 2 zile în cuştile de protecţie, se introduc într-o sticluţă colorată, turnând peste ele o soluţie de lanolină 2% dizolvată în eter sulfuric pur (2 cm cubi soluţie pentru fiecare matcă). Cele mai bune mătci folosite în acest scop sunt cele aflate în căldurile rutului. Cu ajutorul unei pensete, după 14 zile de macerare, cadavrele mătcilor sunt scoase, lăsând să se scurgă bine din ele soluţia. Sticluţa se lasă deschisă pentru evaporarea eterului. Pe fund va rămâne lanolina cu substanţa de matcă concentrată. Sticluţa se închide iar preparatul se păstrează bine mulţi ani, putând fi folosit la inhibarea instinctului de roire sau la frânarea bezmeticirii unei familii de albine orfane.

Substante cu uz apicol

• amoniacul se administreaza si in adapatoare in vederea prevenirii infectarii apei;
• salpetru, sarea;
• solutia de amoniac, formol sau hipermanganat - se utilizeaza la curatarea si dezinfectarea fagurilor si instrumentarului apicol de petele de diaree;
• cloroformul poate fi folosit la anestezieri;
• hipocloritul de sodiu - apa de Javel - se foloseste la pulverizarea albinelor afectate de micoze si mucegaiuri.

Sugelul

Sugelul sau urzica moartă este o plantă vivace din familia Labiatae, cu tulpina în 4 muchii, acoperită cu perişori cu frunze crestate, adeseori pătate cu alb. Florile plantei au culoarea albă şi seamănă întru totul, afară de culoare, cu sugelul roşu sau cu sugelul galben, toate bune melifere. Cea mai însemnată şi cea mai răspândită dintre toate aceste varietăţi este sugelul roşu, o plantă scurtă ce nu creşte mai mult de 10-25 cm, cu frunze peţiolate, opuse, creţe, ovale în formă de inimă, cu flori purpurii axilare. Mirosul acestora  este neplăcut, dar dă mult polen şi nectar, producţia al ha variind între 50-180 kg la ha. Înflorirea începe devreme, o dată cu căldura primăverii. La dispariţia ei apare floarea de salcâm.

Sulfina

Cunoscută şi sub denumirea de iarbă de piatră, molotru, sufulg, molotru galben, trifoi mare, sulfina este o plantă erbacee bianuală, din familia Leguminoase, existând mai multe soiuri: sulfina albastră, albă şi o varietate obţinută prin selecţie. Înflorirea sulfinei ţine o lună, iar când se cultivă şi varietatea galbenă albinele au un cules neîntrerupt timp de aproape 2 luni. Planta secretă nectar şi pe timp rece, producţia variind între 200 şi 600 kg la ha. Sulfina are o rădăcină pivotantă ce atinge 2 m, putând creşte pe orice teren. Pe petalele florilor, în polenul şi nectarul de sulfină pot fi găsiţi numeroşi bacteriofagi cu ajutorul cărora albinele se vindecă de locă. În cazul în care polenul recoltat este umezit de vreo ploaie, fermentează repede, producând dicumarina, o substanţă otrăvitoare ce provoacă hemofilia, o boală a sângelui, foarte periculoasă.

Sulfina este şi o bună plantă furajeră, plină de substanţe hrănitoare, foarte bogată în albumină digestibilă.

Sulful

Este un metaloid de culoare galbenă numit şi pucioasă, fiind folosit în apicultură fie pentru fumigaţia fagurilor şi distrugerea dăunătorilor, fie pentru prevenirea micozelor.

Prin aprinderea pucioasei se degajă bioxidul de carbon care se evidenţiază în tratarea fagurilor cu spori de nosemoză, atunci când fagurii sunt umeziţi cu apă (3 tratamente la interval de 3 ore). După tratare cu acid sulfuros, apa acidulată trebuie eliminată prin centrifugare, pentru a nu omorî albinele, după care fagurii se spală bine cu apă îmbăindu-se şi uscându-se înaintea introducerii în cuiburile coloniilor de albine.

Atenţie! Miere necăpăcită din celulele deschise conţine un procent de apă care ar putea fixa bioxidul de sulf în ea, transformându-l în acid sulfuros, intoxicând grav albinele cărora li se dă spre consum. Dacă, totuşi, au fost supuşi fumigaţiei, fagurii trebuie să fie puşi la uscat 10-12 zile într-un pod bine aerisit, unde albinele nu pot pătrunde.

Suport-botcă

Este un dispozitiv de formă cilindrică sau cubică pe care se lipeşte o botcă artificială. Se mai numesc degetare sau dopuri, în funcţie de metoda de creştere folosită. În metoda Doolittle degetarele sunt cilindrice având diametrul de 15 mm şi înălţimea de 10 mm, având la un capăt o excavaţie de 0,5 mm în care se fixează botca cu o picătură de ceară. La celălalt capăt se termină cu un guler de 1 mm ce intră într-un orificiu al unei şipci fiecare şipcă fiind prevăzută cu 16 orificii. În metoda Heyrand, suportul botcă numit dop este de grosimea unui creion. La un capăt are fixată o pană ascuţită din tablă sau lemn - pentru a-l fixa pe fagure. Pe capătul opus se lipeşte cu ceară celula cu larvă scoasă cu ajutorul unei preducele, pe fagure prinzându-se 28 de dopuri astfel pregătite. În metoda lui Örösi Pall Zoltan se folosesc mici cuburi de lemn pe care se lipesc celulele secţionate tăiate dintr-o fâşie de fagure cu ouă.