N

naftalina, napii, narcotizarea, năclăirea mătcii, neacceptarea botcilor, nitratul de amoniu, noiembrie, numărul optim de culegătoare, numerotarea stupilor

nectarul (elaborare, influenţe)

căldura şi umidit	răcirea bruscă	ploile	desc electrice	lumina solară	îngheţ târii	vântul
agrotehn aplic	ceaţa şi negura	roua	spaţiu depozit	act boli-dăun	compon sol	var prod

nosemoza

depistare

evoluţie

fact favorizanţi

forme acute

prevenire

tratament

nucleele

mari	mijlocii	mici			pitice
		tip Zander	tip Fota	tip Gödölo	nucleoli

 

Napii

Cunoscută şi sub numele de napi porceşti, broajbe, napi turceşti, această plantă vivace se cultivă pentru tuberculii ei consumaţi de om şi animale. Înfloreşte din iulie până în octombrie, dând mult polen şi ceva nectar.

---

 

Năclăirea mătcii

Se aruncă matca din colivie sau din tubul de sticlă în mierea de pe o farfurioară. Este bine ca mierea să provină din stupul în care urmează a fi introdusă. Cu degetul arătător matca se adânceşte în miere şi este scoasă uşor cu o linguriţă aşezând-o pe fagure exact în locul de unde a fost ridicată cu câteva minute mai înainte vechea matcă. Peste albinele din jurul ei se toarnă de asemenea puţină miere iar rama nu se va aşeza imediat la locul ei, căci matca ar putea cădea pe fundul stupului unde s-ar putea pierde.

---

 

Nectarul

Elaborarea nectarului, la majoritatea florilor, are loc atunci când se deschid sacii cu polen, nectarul constituind mijlocul de atracţie a insectelor în vederea polenizării. Florile atrag atât prin culorile ce impresionează ochii compuşi ai albinelor şi altor insecte, cât şi prin substanţele volatile ce formează aroma nectarului şi impresionează organele mirosului, existând o corelaţie strânsă între intensitatea acestor arome şi concentraţia de zahăr ce se găseşte în nectar. Secreţia de nectar apare în picături care se adună în potirele florilor în cantităţi cu atât mai mari, cu cât afluxul de sevă al plantei sau arborelui este mai intens.

Abundenţa şi calitatea nectarului sunt trăsături ereditare ale fiecărei specii de planet în parte, variaţia producţiei de nectar manifestându-se nu numai la începutul sau sfârşitul unei înfloriri, ci chiar şi în cursul unei zile, datorită anumitor condiţii fenologice. Ceea ce atrage în mod special albinele la culesul nectarului este procentul mai ridicat de zahăr. Sunt multe plante cu nectar abundent dar sărac în zaharuri, pe care albinele îl recoltează numai atunci când nu găsesc alte surse mai bogate. Procentul concentraţiei de zahăr în diferitele soiuri de flori cercetate de albine variază între 8% şi 76%. Existenţa amestecului de zaharuri exercită de asemenea o atracţie în plus pentru albine, zaharurile compuse constituind o atracţie în plus faţă de zaharurile simple. Există totuşi plante care dau nectar din plin şi totuşi albinele nu pot să profite de el, datorită adâncimii la care se află în potirele florilor. Cantitatea de nectar a florilor scade de obicei puţin câte puţin la ora 15, pentru ca să urce spre seară (creşterea continuând şi pe timpul nopţii.

Concentraţia nectarului variază între 5 şi 70%, albinele preferând concentraţia de 50%. În unele cazuri, ele pot culege şi mană, reprezentată din secreţiile dulci eliminate de unele insecte (care se hrănesc cu sucurile şi seva plantelor pe care le găsesc). În mod obişnuit, secreţia cea mai bogată şi cu concentraţia cea mai bogată de zahăr este atunci când se deschid anterele cu polen şi stigmatul este gata să primească elementul fecundator, care e polenul. Uneori, datorită căderii brumelor târzii sau altor factori, secreţia nectarului este compromisă total. Cantitatea variabilă a nectarului este condiţionată şi de alţi factori cum ar fi: vârsta plantelor, structura ţesutului nectarifer, aşezarea florilor pe plantă, condiţiile proprii fiecărei plante etc.

Factorii care influenţează calitatea nectarului

Căldura şi umiditatea

Umiditatea atmosferică potrivită favorizează o secreţie mai abundentă a nectarului, mai ales dacă nopţile calde sunt urmate de zile noroase.

Răcirea bruscă

Face să scadă foarte mult producţia de nectar, mai ales dacă solul nu are umiditate suficientă. Plantele însămânţate în toamnă dau uneori nectar şi în de temperaturi mai joase.

Ploile

Dacă acestea apar pe timpul înfloritului spală nectarul la unele specii, mai ales al celor cupe stau în sus, apa de ploaie diminuând procentul de zahăr sub 8%, albinele neculegând un nectar sub această concentraţie. Ploile abundente ce cad spre sfârşitul verii şi începutul toamnei favorizează formarea rezervelor de zahăr în ţesutul plantelor, în bulbi şi tulpini. O secetă prelungită din vară şi toamnă are o influenţă negativă pentru producerea nectarului în anul următor, mai ales dacă în iarnă nu a căzut zăpadă abundentă.

O vreme umedă pe timpul creşterii şi un timp uscat pe timpul înfloritului sunt propice secreţiei de nectar abundente. Ploile abundente care cad pe timpul înfloririi scad sau chiar opresc cu totul producţia de nectar.

Descărcările electrice

Tulburările atmosferice sunt în general favorabile secreţiei de nectar.

Lumina solară

Are o deosebită însemnătate, florile bine luminate fiind mai vizitate de către albine întrucât albinele sunt mai impresionate de florile care reflectă mai intens razele ultraviolete, lumina solară influenţând nu numai secreţia de nectar ci şi durata înfloritului.

Îngheţurile târzii

Îngheţurile târzii de primăvară distrug adeseori mugurii florali ai diferiţilor arbori (cum e cazul salcâmului), care elaborează nectar într-o măsură foarte redusă când înfloresc parţial sau chiar deloc.

Vântul

Vântul din sud, când bate uscat şi fierbinte, evaporă o mare parte din nectar (mai ales în cazul teiului şi al unor flori ca hrişca, zburătoarea etc.). Atunci când vine încărcat cu vapori de apă măreşte producţia. Vânturile uscate de la apus şi nord micşorează simţitor secreţia nectarului.

Roua

Influenţează de obicei în bine secreţia nectarului exceptând cazul în care apare după o secetă prea mare, când după zile călduroase urmează nopţi răcoroase, fără vânt, cu cer senin, fapt ce va produce răcirea păturii de jos a aerului.

Ceaţa şi negura

Au o acţiune negativă asupra producţiei de nectar, vaporii de apă mai mult sau mai puţin denşi tulburând transparenţa aerului.

Natura solului şi componenţa lui

Are de asemenea importanţă. Salcâmul dă producţii mai mari pe terenuri nisipoase, drobuşorul, lucerna, muştarul şi sparceta pe terenuri calcaroase, hrişca pe terenuri argilo-silicioase sau argilos-nisipoase, floarea soarelui pe terenuri cu cernoziom şi aluviuni bogate.

Agrotehnica aplicată

O bună agrotehnică şi mai ales aplicarea la timp îngrăşămintelor organice şi minerale are o deosebită însemnătate. S-a stabilit că îngrăşămintele fosfatice şi mai ales cele potasice influenţează evident producţia de nectar iar efectul îngrăşămintelor minerale complete este şi mai favorabil, administrarea combinată a îngrăşămintelor contribuind din plin la sporirea cantităţii de nectar secretat.

Spaţiul destinat depozitării nectarului

Acesta trebuie corelat cu puterea coloniei de albine, intensitatea culesului, posibilităţile de intervenţie şi suplimentare ale fiecărui apicultor, având în vedere că pentru depozitarea nectarului proaspăt este nevoie de un spaţiu de 3 ori mai mare decât cel necesar pentru depozitarea mierii. Lipsind acest spaţiu recolta de miere se reduce considerabil cu circa 40% adăugându-se şi celelalte neajunsuri prin blocarea cuibului etc. La un cules de 3 kg nectar pe zi vor fi necesari 2,4 faguri, iar în ziua a 6-a de 9 faguri. La un spor zilnic de 6 kg nectar pe zi vor fi necesari 4,8 faguri, iar în ziua a 6-a de 18 faguri.

Variaţia producţiei de nectar

Cu cât o plantă este cercetată mai des cu atât trimite în glandele nectarifere o cantitate mai mare de nectar, crescând totodată şi puterea de germinare şi de vigoare a viitoarelor plante ce vor ieşi din seminţe.

Acţiunea negativă a dăunătorilor şi bolilor plantei

Dăunătorii şi bolile plantelor le micşorează vigoarea, scăzându-le şi capacitatea de a secreta nectar, uneori, în cazul invaziilor masive, înseşi insectele consumând acest nectar.

---

 

Nitratul de amoniu (Azotatul de amoniu)

Se recomandă folosirea:

Administrarea gazului

Se face acţionând puternic burduful afumătorului, gazul trebuind să conţină 10-20% aer, ştiut fiind că gazul pur, dacă se prelungeşte contactul, produce asfixiere. După narcotizare albina acuză o stare de revenire, fapt pentru care este bine ca narcotizarea să fie făcută spre sfârşitul zilei, ca peste noapte stupul să nu mai fie deranjat şi vizitat de albine străine.

Utilizarea tabletelor la formarea roilor pe aceeaşi vatră

În timpul zilei formăm roii: pe câte o ramă cu mult puiet căpăcit, o ramă cu miere şi albina scuturată de pe o alta ramă. În loc de podişor punem deasupra o folie de polietilenă şi o pătură. Roii se ţin închişi până seara. Înainte de lăsarea întunericului:

Când albinele încep să-şi revină introducem matca, punem podişorul şi capacul şi deschidem urdinişul.

Apicultorul Atanasiu recomandă:

Apicultorul Hristea ne atrage atenţia:

Anestezierea albinelor pe o perioadă de câteva minute, folosind fumul nitratului de potasiu (salpetru), în concentraţie de 5 g la 250 ml apă trebuie făcută cu prudenţă. O substanţă mult mai bună decât salpetru este nitratul de amoniu, folosit ca îngrăşământ chimic, pentru ameţirea unei familii fiind suficientă o linguriţă de azotat de amoniu care se pune în afumătorul aprins, după care se dau 5 rafale de fum pe urdiniş. Urdinişul este închis imediat pentru câteva minute. Albinele rămân ameţite circa 5-6 minute, pierzându-şi memoria locului ce-l ocupa stupul şi activităţii de până atunci, timp în care se introduce pe urdiniş o matcă nouă, înaintea dezmeticirii albinelor. Dacă în stupină a început un furtişag, albinele ameţite cât şi hoaţele uită locul stupului din care provin şi rămân în stupul atacat unde, la deşteptare, vor colabora cu familia păgubită. De asemenea, când se fac nuclee de orice fel, aplicând metoda anesteziei, albinele nu mai părăsesc nucleul.

Măsuri de precauţie:

---

 

Noiembrie

Este cea dintâi lună de iernare pentru stupină. În primele zile se fac ultimele pregătiri pentru iernare. În zilele calde trebuie urmărit ca albinele să facă un zbor de curăţire. Dacă ele nu ies afară, se pune pe scândura de zbor puţină miere pe un căpăcel, pentru a atrage albinele afară folosind o nuieluşă care se introduce pe urdiniş agitând albinele. Albinele trebuie urmărite pentru a nu se declanşa furtişagul. Cu ocazia acestei stimulări albinele ies afară şi se curăţă.

Pentru iernare, pe fundul stupului este indicat să existe magnetul de apă, iar coloniile mai slabe se împachetează bilateral cu diafragme şi pernuţe. Poziţia stupilor pe postamente trebuie să fie uşor înclinată către faţă pentru a înlesni scurgerea apei de condensare. Cu puţini timp înainte ca pământul să îngheţe se fac însămânţările de toamnă pentru lotul apicol. Combinaţia 7 kg facelia şi 7 kg muştar la ha dă rezultate foarte bune. Muştarul înfloreşte cu 10 zile mai devreme în primăvară şi astfel culesul se prelungeşte la 30-40 zile.

---

 

Nosemoza

Numită şi diaree infecţioasă, nosemoza este o boală parazitară a albinelor adulte ce se transmite prin spori, provocată de protozoarul unicelular Nosema apis Zander, din ordinul microsporilor. Boala apare violent cu rezultate dezastruoase, sau lucrează încet, pe nesimţite, aşa cum e cazul în cele mai multe stupine. Se prezintă şi sub formă vegetativă şi sub formă sporulată. Atunci când simptomele sunt evidente vindecarea se va face cu anevoie. Unii cercetători susţin că paraziţii ei sunt prezenţi permanent în corpul albinelor, la fel ca tuberculoza la oameni, dar devin nocivi numai când starea fiziologică a coloniei şi condiţiile vitrege meteorologice determină înmulţirea paraziţilor. Este cu atât mai greu de observat cu cât majoritatea albinelor infestate pier în câmp, mai ales la începutul primăverii. Coloniile vor intra slăbite în vară fără a da recolte bune şi, dacă nu se iau măsuri de combatere, boala va reapare în iarna şi primăvara următoare, albinele vârstnice fiind cele mai afectate. În coloniile slabe suferă şi mătcile, care pier în număr mare, boala evoluând acut.

Depistarea bolii

Se face pe baza analizelor de laborator. În lipsa acestora, se prinde o albină, îi rupem capul şi apucând cu o pensetă ultimul segment al pântecelui şi îi tragem afară intestinul cu stomac cu tot. Dacă stomacul e alb-văros înseamnă că albina e sigur bolnavă. O analiză şi mai precisă se poate face strivind stomacurile mai multor albine şi amestecându-le cu puţină apă într-o farfurioară de sticlă. Dacă culoarea acestui amestec este galbenă, verde sau cafenie, nosemoza nu este prezentă. Dacă amestecul devine lăptos-albicios nosemoza este sigur prezentă în stupină (vezi Stupăritul, pag. 575-576).

Evoluţia bolii

Evoluţia microbului bolii porneşte de la un spor care se introduce, fie prin hrană, fie prin apă, în tubul digestiv al albinei, trăind pe seama celulelor pe care le distruge, se fixează în stomac, de unde, pe cale de diviziune şi transformare, se înmulţeşte cu miile; apoi, sparge învelişul interior al stomacului şi năpădeşte organismul; sporii sunt daţi afară de albine pe calea reziduurilor. Câteodată boala se întinde şi la intestinul gros şi ajunge şi la căile urinare. Când microbii se înmulţesc prea mult, produc o infecţie intestinală ce se manifestă, fie printr-o constipaţie, fie printr-o diaree, când boala este într-un stadiu foarte înaintat şi foarte primejdios.

Boala începe de obicei primăvara şi se termină în luna iunie, când intră într-o fază de amorţire.

Factorii favorizanţi

Nosemoza este o boală a mizeriei, sporii ei dezvoltându-se, în formă endemică, în coloniile slabe, rău întreţinute şi cu o slabă posibilitate de încălzire a cuibului, în cele mai multe cazuri stând în stare latentă cu suişuri şi coborâşuri datorate unor factori favorabili:

Fiecare albină bolnavă de nosema are în intestine circa 25-30 milioane de spori. Cu toate acestea, nu orice spor intrat în organism are o evoluţie distructivă, totul depinzând de puterea de rezistenţă a organismului coloniei atacate.

Forme specifice ale nosemozei acute

Nosemoza acută este cauza depopulării stupilor şi mortalităţii ridicate a albinelor. Albinele infestate de numeroşi paraziţi sunt neliniştite, ies grăbite pe scândura de zbor la prima curăţire, dar nu mai apucă să zboare, lăsând pe scândura de zbor sau pe peretele frontal materiile fecale care ies sub formă de diaree, cu picături apoase ce se preling, pline cu milioane de spori, gata să invadeze alte albine mature. Pentru a ne da seama dacă este cu adevărat vorba de nosemoză şi nu de diaree trebuie să ţinem cont de diagnosticul diferenţiat al lor. Fecalele diareice sunt de culoare bronz închis sau cafenie, pe când în cazul nosemozei, sunt de culoare deschisă gălbuie-verzuie sau maronie, diseminate neregulat, abundente şi cu miros acriu, fetid. În cazul în care nosemoza se manifestă sub forma constipaţiei, albinele bolnave stau cu abdomenul întins, lucios, bătând în negru, fac mişcări încete, umblă greu, cad de pe scândura de zbor, se târăsc pe jos cu aripile tremurând (nu mai pot să zboare). Mătcile infectate depun ouă dezordonat şi mor la câteva săptămâni după infectare.

Când boala devine acută, vindecarea va fi foarte dificilă:

ÎN CAZUL DEPISTĂRII FORMEI ACUTE NOSEMOZA ESTE SUPUSĂ RESTRICŢIILOR SANITAR-VETERINARE ŞI CARANTINEI.

Prevenire

Nosemoza este o boală de sezon, care apare şi dispare în anumite condiţii, prezenţa ei permanentă fiind împiedicată prin luarea unor măsuri bune de igienă. După Mihailov, procentul lunar de infestare al albinelor ar fi următorul:

Sporii de nosemoză sunt foarte rezistenţi. Pe pământ mor abia după 5-6 săptămâni dacă sunt feriţi de soare, care îi ucide în 30 de ore. La ger rezistă 2-4 luni, în pământ întors 3 luni, în soluţie de formol (10%) 4 ore, în  miere 12 luni, în faguri şi în stup 2-5 ani etc. 

Fagurii de la rezervă, înainte de introducerea în stupi trebuie dezinfectaţi, petele de diaree găsite pe ei fiind răzuite şi spălate cu o cârpă cu formol. Dacă pe suprafaţa fagurilor sau sub căpăcelele de miere se vede o ţesătură ca un păienjeniş, este o dovadă că acolo sunt acumulate larve de păduchi (Braula). Vaporii de acid acetic distrug larvele de păduchi. Dacă nu avem acid acetic, fagurii respectivi vor fi descăpăciţi cu un cuţit fierbinte iar căpăcelele vor fi imediat topite. Păduchii sunt principalii transmiţători ai nosemozei. Mierea de pe aceşti faguri nu va mai fi dată albinelor. Fagurii care au pete de diaree în strat gros pe spetezele ramelor şi pe celule se topesc, iar ramele se flambează. Fagurii cu puiet descăpăcit cu matca se trec în corpul al doilea al stupului, cuibul cu matca completându-se numai cu faguri dezinfectaţi cu vapori de acid acetic glacial. Fagurii cu puiet căpăcit rămân în corpul de jos şi, după eclozionare, sunt scoşi, dezinfectaţi sau daţi la topit. Acum cuibul se mută jos şi se împachetează, colonia fiind hrănită în tot acest timp cu o hrană bogată în proteine (păstură şi drojdie în care vor fi introduse şi vitamine din sucurile de legume). Coloniile slăbite se unesc, alegând matca cea mai tânără, coloniile ţinându-se sub directă supraveghere. Pentru iernare cea mai recomandată miere este cea de salcâm şi căpăcită. În caz contrar, în prima decadă a lunii august, se va oferi sirop de zahăr concentrat, preparat cu apă de ploaie, păstrând în cuib fagurii cu păstură. Iernarea a 2 colonii sub acelaşi acoperiş, de o parte şi alta a unei diafragme etanşe, le pune pe amândouă în condiţii bune.

Primăvara

În primele zile bune de zbor ale primăverii se face şi o hrănire stimulentă afară în natură, dacă stupina este izolată, mai ales dacă albinele duc lipsa unui cules de nectar şi polen proaspăt. Zborul activ al acestei hrăniri, la 150-200 m departe de stupină, contribuie la asanarea organică a albinelor bolnave şi la eliminarea paraziţilor. Temperatura ridicată din stupi este de asemenea o frână în dezvoltarea nosemozei. Tratamentul cel mai eficient se face în faza incipientă a bolii iar asanarea fagurilor infestaţi se va face în toamnă. Pe fundul stupilor se vor presăra timp de câteva săptămâni floare de pucioasă.

Toamna

În cazul în care în anul precedent coloniile au suferit de nosemoză, la 1 august se extrage toată mierea şi se fac hrăniri de completare cu sirop dens (60%) cu apă de ploaie sau de râu, având grijă să asigurăm fiecărei familii 2 faguri cu păstură iar mătcile se vor schimba în fiecare an (o matcă infectată netrăind mai mult de 4 luni de la data primei infestări).

Tratament

Reţeta 1 cu usturoi

Pentru 40 de stupi, se pisează 2 kg usturoi, se pune în 4 l apă potabilă fiartă şi răcită; după 3 zile se strecoară şi se amesteca cu 40 l sirop cu miere şi infuzie de ceai de muşeţel şi coada şoricelului. Se administrează sera, la fiecare trei zile, toamna şi primăvara. 

Reţeta 2 cu izoniazidă şi oţet

Rezultate relativ bune pot fi obţinute cu ajutorul siropului preparat la cald cu ceaiuri de plante medicinale (coada calului, pelin, urzici etc.), suc de ceapă, izoniazidă (1 pastilă la litru) şi oţet (10 ml la litru - sporii nosemozei neputând trăi în mediu acid).

Reţeta 3 cu oţet de mere

Pentru tratamentul de şoc (toamna) utilizat în caz de infestaţie cu nosemoză, după răcirea a 10 litri de sirop pregătiţi cu ceaiuri, se adaugă 3 litri de oţet din cidru de mere. Se poate constata că familiile hrănite în felul descris mai sus nu mai au păduchi (din cauza vaporilor acidului acetic).

Zander - marele bacteriolog care s-a ocupat cel mai mult de această boală, recomandă mutarea stupului bolnav la 100 de metri de stupină într-o zi de mare activitate, punând în loc o roiniţă cu 1-2 faguri şi regina prinsă în cuşcă. Albinele adunate, dimpreună cu regina sunt apoi sacrificate. Colonia rămasă numai cu albinele tinere primeşte o regină tânără fecundată şi este transvazată într-o cutie bine dezinfectată. Fagurii sunt şi ei dezinfectaţi pe deasupra cu o lampă cu benzină, până se observă o uşoară topire.

---

 

Nucleu

Este denumirea unei colonii proprii reduse, care cu timpul se poate dezvolta, ajungând o colonie normală. Fiecare stup orizontal ce depăşeşte o colonie bună, e necesar să aibă un nucleu-buzunar, care se pretează foarte bine tuturor manevrelor, fiind tipul cel mai mare de nucleu, în care se pot împerechea într-un sezon 6-7 mătci.

Nucleele vremelnice

Nucleele sunt de mai multe feluri:

Compartimentele tuturor nucleelor sunt prevăzute cu scândurele exact cât dimensiunea fiecăruia, având un orificiu de hrănit cu căpăcel, pentru alimentarea jgheabului hrănitor.

Mari

Nucleele pe 3-6 rame normale, sunt cele mai indicate, mai ales pentru apicultorii începători, întrucât nu necesită un volum de muncă prea mare şi pot fi transformate cu uşurinţă în familii de producţie. Nucleele făcute imediat după culesul de la salcâm vor ajunge destul de puternice până la 10 iulie, putând participa la culesul de la floarea soarelui.

Pentru stupinele mici se formează pe 2-3 rame aşezate fie la o margine a stupului ca nucleu-buzunar, despărţit de restul populaţiei printr-o diafragmă etanşă, având un urdiniş în peretele lateral al stupului cu scândură de zbor separată, fie în cutii separate, tip nucleu STAS. Albinele nucleului-buzunar împrumută căldură de la colonia alăturată, o colonie întreţinută într-un orizontal mai mare putând adăposti chiar 2 nuclee de acest fel (la părţile laterale), acest sistem fiind foarte potrivit pentru stupinele mici.

Pentru stupinele mari nucleele cu ramă normală se organizează într-un singur stup cu mai multe nuclee, fiecare nucleu având 1-2 rame, asemănător cu un stup pepinier.  Despărţirea între nuclee se face prin foi subţiri de 2-3 mm din tablă, material plastic sau geam, fiecare compartiment având plasat urdinişul în diferite poziţii (unul mai sus, altul mai jos, variat colorate şi cu repere de zbor sigure, pe fund având prevăzute site de aerisire, prevăzute cu oblonaşe de tablă ce se vor deschide la transport. Hrana lor va fi asigurată pe sus în jgheabul hrănitor ce face parte din rama cu fagurele de puiet. Pentru popularea unei pepiniere cu 10 nuclee este nevoie de 2,5 kg albină.

Formarea şi popularea

Reguli de bază de respectat la formarea nucleelor pe aceeaşi vatră:

Un indiciu că mătcile sunt acceptate este luarea în creştere a fâşiei de fagure artificial din RH (rama hrănitor).

Popularea acestor nuclee cu albină cere un plan precis, în funcţie de data pornirii creşterii botcilor. Ele se formează cu 1 oră înaintea altoirii botcilor, cuprinzând 1 fagure cu puiet căpăcit gata de ecloziune, 2 faguri cu provizii (din care unul cu hrănitor) şi albina acoperitoare + albina tânără periată de pe 2 faguri cu puiet necăpăcit. Se recomandă să se organizeze simultan câte 2 nuclee adăpostite în acelaşi stup, cu direcţie inversă de zbor. Stupul de împerechere având ambele urdinişuri închise, dar cu ventilaţia deschisă sus şi cu apă în hrănitor, este dus la adăpost şi întuneric, unde este ţinut 3 zile, timp în care tot puietul a eclozionat din celule. Acum este adus pe locul definitiv din stupină, într-un astfel de stup cu 2 nuclee putându-se împerechea la rând 3-4 serii de mătci. Hrănirea acestor nuclee se face seara cu doze mici, chiar dacă albinele găsesc în câmp ce să culeagă. Mătcile împerecheate, după depunerea câtorva ouă, sunt ridicate şi folosite în stupină sau păstrate în stupii orfanizaţi în acest scop, pentru a face loc unui alt rând de mătci la împerechere.

Mijlocii

Sunt organizate într-un magazin de recoltă, cu câte 2-3 jumătăţi de rame STAS (3-4 nuclee la 1 magazin prevăzut cu fund şi capac), fiecare nucleu având nevoie de 250 g albină. La fundul fiecărui compartiment se află o tăietură de 3/8 cm prevăzută cu sârmă pentru ventilaţie. Popularea lor se face cu albina tânără periată de pe 1,5 rame STAS cu puiet necăpăcit, botca altoindu-se înaintea perierii, pe unul din faguri (protejată cu un manşon de carton sau spirală).

Mici

La aceste nuclee hrănirea este oarecum dificilă, fapt ce cauzează rămânerea fără hrană şi părăsirea lor de către albine. Alimentarea este asigurată cu miere printr-un dispozitiv hrănitor pus deasupra ramei sau alături ca o diafragmă. Cunoscute la noi şi sub denumirea de stupuşori de împerechere, de obicei folosesc 2-3 rame mici cât 1/3 sau 1/4 dintr-o ramă mare, populaţia lor putând fi de 50, 100, până la 250 g albină  în funcţie de diversele dimensiuni şi modele:

Tip Zander

Pot fi folosite la împerecherea industrială şi sunt prevăzute numai cu o singură ramă mică, pereţii laterali fiind din sticlă ce glisează în nuturi (putând fi scoşi cu uşurinţă la nevoie). Suprafaţa interioară a fagurelui este de 190 x 102 mm, iar spaţiul util pentru hrană este de 148 x 55 x 45 mm, încăpând aici 500 g pastă de zahăr cu miere. Defectul modelului Zander sau Peschetz constă în faptul că are doar o singură ramă, fiind nepotrivit vieţii albinelor.

Popularea cu albine se face astfel:

Tip Fota

Sunt alcătuite din 3 rame înguste, prinse una de alta cu mici balamale, astfel că atunci când sunt asamblate pot forma o ramă Dadant sau ME. Cele 3 rame ocupă un spaţiu necesar plus un loc alăturat unde stă hrănitorul, deasupra având un spaţiu pentru o colivie cu matcă.

Avantaje:

Tip Gödölo