Z

zahărul (farin), zborul albinei, zburătoarea, zmeurul, zoonoza.

Zaharul

Albinele găsesc zahărul în natură sub diferite forme dar nu îl recoltează decât dacă se află într-o concentraţie mai mare de 8%. Zaharurile de mană cer albinelor prelucrătoare doze sporite de fermenţi - enzime şi invertază - lucrarea epuizând albinele care mor mai devreme. Chiar şi zahărul oferit albinelor în sirop solicită albinele pentru invertirea lui în glucoză şi fructoză. Efortul albinelor va fi cu atât mai mare cu cât concentraţia de zahăr din sirop este mai ridicată. Concentraţia cea mai indicată este de 55-60% zahăr.

Zaharul farin

Păstrat în condiţii necorespunzătoare se transformă în bulgări tari, greu de sfărâmat. Bulgării puşi în pungi de plastic neperforate, legate la gură şi introduse în apă, după 24 de ore, fără nici un efort, prin simpla apăsare cu o sticlă goală se transformă în pulbere - zahar pudră.

Zborul albinei

O albină poate ieşi la zbor abia după 6 zile de la eclozionare dar, de obicei, albinele ies la zbor ceva mai târziu, pentru zbor fiind folosite aripile. Un rol în însemnat în acţiunea zborului îl joacă şi antenele, care transmit creierului excitaţia vitezei curenţilor de aer întâlniţi în zbor şi a rezistenţei pe care o exercită asupra ei.

Aerul acumulat în sacii traheeni înainte ca albina să-şi ia zborul, o ajută să-şi modifice greutatea, sacii având o capacitate de acumulare care îngăduie un zbor de 15-20 de minute. La coborâre în faţa stupului sau pe floarea cu nectar, aceştia se golesc şi albina îşi recapătă greutatea ei normală. Pentru ca să poată zbura din nou are nevoie să-şi umple din nou sacii traheeni. Deseori se întâmplă ca din cauza oboselii albinele să cadă în faţa stupului direct pe pământ, de unde se ridică foarte greu, nereuşind să-şi reîncarce sacii la întreaga capacitate.

Acţiunea zborului implică un mare consum de energie pe care albinele şi-l satisfac folosind mierea din guşă, miere pe care albinele o iau la plecarea spre câmpul de recoltare. Din această miere se alege, prin disociaţie, separat glucoza, ce trece direct în hemolimfă (sânge), unde se concentrează în proporţie maximă de 2,6% din care poate consuma pentru zbor până ce proporţia coboară la 1%. Atunci o nouă doză de glucoză completează proporţia maximă şi zborul continuă. Dacă rezerva din hemolimfă este aproape epuizată, iar albina nu găseşte în câmp nectar proaspăt, ea face apel la mica rezervă de glicogen acumulat în ţesuturi (nu mai mare de 2 mg). În corpul albinei glicogenul se transformă în glucoză, când stă în repaus, putând apoi să se înapoieze la stup, unde se alimentează din nou. Deci, zborul îndepărtat este o pagubă, distanţele cele mai recomandate faţă de masiv fiind cele de 4-500 m. Chiar şi la distanţe mici, atunci când vântul bate cu 10-20 m/s, uneori albinele preferă să stea în stupi sau dacă sunt pe câmp se adăpostesc sub buruieni, viteza cu care fac zborurile depinzând şi de atractivitatea, bogăţia culesului, calitatea nectarului, starea fiziologică a albinelor (tinere, bătrâne, bolnave de nosemoză etc.), starea timpului, momentul zilei, încărcătură, distanţa faţă de sursa nectaro-poleniferă şi anotimp. În medie, înapoierea la stup se face cu o viteză de 20-30 km/oră. La un zbor de 8 km departe de stup albina consumă toată rezerva de glucoză cât şi întreaga acumulare de nectar din guşă, iar când ajunge în stup ea trebuie să se acumuleze cu miere din faguri.

Coloniile puternice îşi reţin în stup o rezervă de zbor, constituită din albine tinere ajunse la maturitatea de zbor, ce rămân biologic tinere indiferent de vârsta lor reală şi pe care le pun la lucru intens numai atunci când apare marele cules.

La înapoierea spre stup albinele economisesc energia alegând drumul cel mai scurt, orientându-se după soare. Cu cât distanţa este mai mare faţă de sursa de cules cu atât viteza de zbor este mai mică şi invers. Viteza de zbor mai depinde şi de anotimp, starea vremii, starea albinei, vârsta şi vitalitatea albinei etc. În mod obişnuit albinele nu fac mai mult de 8-9 zboruri pe zi, iar cele ieşite din iarnă rar dacă mai pot face 40-45 de zboruri până la sfârşitul vieţii lor, pe când cele născute în iarnă sau primăvară pot atinge cel mult 65-70 de zboruri în viaţa lor. Zborurile de dimineaţă şi seară sunt mai scurte decât cele din timpul zilei, iar albinele stau mai mult în stupi decât la cules.

Zborurile mai pot fi:

• de cules,
• de recunoaştere şi
• de roit, fiecare cu caracteristici bine definite.

Zburătoare

Numită şi roşcove, răchiţica, iarba Sfântului Ion, zburătoarea este o plantă perenă cu o tulpină înaltă de 0,60-1,25 m, fără peri, uneori de culoare roşietică. Frunzele ei sunt asemănătoare cu cele ale sălciei iar florile sunt roşii-purpurii, înşirate până la vârf, înflorind pe rând, fiecare floricică durând 2 zile, întreaga înflorire ţinând 35-40 de zile. Produce 500-600 kg la ha, dar producţia este foarte nesigură, căci adeseori planta suferă de atacul unor musculiţe care-şi depun ouăle pe potirul florilor, iar larvele lor neliniştesc aşa de mult albinele la culesul nectarului încât renunţă să-l mai adune.

Zmeurul

Rugul de munte este un arbust cu tulpini înalte de 1-2 m care se arcuieşte la vârf, având ghimpi drepţi, producţia de nectar variind între 50-100 kg la ha. Este cea mai sigură plantă meliferă şi poleniferă (când sunt condiţii de zbor există şi cules), fiind o plantă perfect aclimatizată condiţiilor de la munte. Durata culesului la zmeuriş este de 15 zile.

Zoonoza

Este o boală ce se transmite şi la om.