Mierea de albine

Generalităţi

Mierea este o soluţie apoasă bogată în substanţe zaharoase - până la 80% - reprezentate îndeosebi de glucoză şi fructoză ce provin din nectarul floral, extrafloral, mană şi alte surse, recoltate de albine şi depozitate în faguri. Enzimele, pe care albinele le introduc în nectar, au însuşirea de a scinda zaharoza, maltoza, melezitoza, rafinoza, melibioza etc., acest proces durând ani îndelungaţi. Transformarea nectarului de către albine în miere este însoţită apoi de preschimbarea şi înlocuirea conţinutului de acizi nefolositori, odată cu eliberarea surplusului de apă. Valoarea pH-ului dintr-o miere maturizată variază de la 3,5 la 5,5 - după provenienţa ei floristică.

Căpăcirea mierii cu o pojghiţă de ceară la suprafaţa celulelor din fagure contribuie la menţinerea calităţi ei iniţiale, căpăcirea având rolul de a izola mierea de influenţa umezelii din mediul înconjurător.

Cu ocazia invertirii nectarului în miere sunt încorporate proteine, materii albuminoide, acizi (formic, malic, citric, gluconic, succinic, acetic), substanţe minerale (fosfaţi de calciu, fier, săruri de aluminiu, stronţiu, cobalt, titan, crom, iod, argint, zinc, plumb, iridiu etc.) în cantităţi infinitezimale, substanţe funcţionale de origine organică (enzime, catalaza, inulaza, inhibina), vitamine, antibiotice naturale, hormoni şi polen, mierea neputând fi egalată de nici un preparat farmaceutic sintetic căci ea este o substanţă vie şi direct asimilabilă.

Mierea este mult apreciată pentru calităţile sale având şi întrebuinţări terapeutice.

Achiziţii miere

Achiziţionarea mieri se face de unităţi specializate. În trecut achiziţionarea se făcea la centrele apicole ale principalelor oraşe. În ultimul timp, pe lângă acestea, s-au înfiinţat şi firme particulare de achiziţii, existând posibilitatea naşterii concurenţei şi practicarea unor preţuri ce se vor adapta tot mai mult legii cererii şi ofertei.

Toţi apicultorii care citesc acest site sunt rugaţi să-mi comunice adresele centrelor noi de achiziţii pe care le cunosc la următoarea adresă: teofan2004-apis@yahoo.fr , acest lucru fiind în folosul nostru, deoarece, cu cât vom cunoaşte mai multe adrese cu atât ne vom putea informa care este preţul cel mai bun, obligându-i pe ceilalţi să ridice şi ei preţurile pentru a deveni cât mai atractivi. Adresele comunicate vor apărea la rubrica de publicitate apicolă, pentru a fi mai uşor accesată de doritori.

Cristalizarea sau granularea mierii

Cristalizarea sau granularea mierii este un proces natural, care nu modifică proprietăţile biologice şi medicinale ale produsului. În funcţie de dimensiunile cristalelor se disting trei sorturi de miere cristalizată: cu granule mari (peste 0,5 mm), cu granule mici (0,5-0,4 mm) şi miere de consistenţă cremoasă (sub 0,04 mm). Cantitatea şi dimensiunile cristalelor sunt influenţate în special de granulele de polen: cu cât sunt mai mari aceste granule cu atât sunt mai mari aglomerările de cristale şi cu atât mai mici sunt cristalele. Temperatura necesară pentru completa solubilizare a mierii cristalizate este de 35-45 grade C.

Stratul mai deschis la culoare, mai sfărâmicios şi mai puţin dulce de la suprafaţa unei mieri constă din cristale de glucoză neacoperite de lichidul intercristalin, format în principal din fructoză, apă liberă şi substanţe solubile în apă; acest fenomen este normal pentru sorturile bine maturate, cu conţinut ridicat de glucoză şi scăzut în apă. Prin conservare la temperatura camerei, acest strat dispare.

Mierea trecută prin filtre de nisip sau argilă nu mai are polen sau alte substanţe proteice şi deci se menţine necristalizată mult timp.

Extragerea mierii

Mierea extrasă este pusă direct în bidoane înalte, unde după ce se limpezeşte va fi curăţată de resturile de ceară. Mierea filtrată pierde 20-40% din substanţele valoroase (în special particulele fine de polen aflate în suspensie) şi de aceea se recomandă doar maturarea, decantarea şi raclarea cu o lingură sau o spatulă după 3-4 zile de repaus. Pentru a se grăbi maturarea mierii, mai ales dacă extracţia s-a făcut pe timp umed, se aşează în camera de maturare 7-8 kg de var nestins, care absoarbe umiditatea produsă de evaporarea surplusului de apă din miere. După câteva zile, operaţia se va repeta, până când observăm că mierea din maturatoare are vâscozitatea normală. Cea mai bună maturare se face la o temperatură de peste 25 grade Celsius, o cantitate mai mare de miere necesitând circa 2 săptămâni pentru încheierea cu succes a maturării. Spuma ridicată deasupra mierii va fi raclată cu o lingură, astfel ca suprafaţa mierii din maturator să rămână în contact direct cu aerul cald al camerei de maturare şi depozitare. Spuma se ridică şi mai bine folosind un prosop umed, dar stors de apă, care se pune deasupra ei, lăsându-l acolo 6-7 ore; în acest timp spuma cu toate impurităţile se lipesc de prosop, după ridicarea prosopului suprafaţa mierii rămânând curată. Dacă mai rămân impurităţi operaţia se repetă, de data aceasta folosind o pânză de tifon.

După limpezire şi maturare, mierea se trage în vase şi se comercializează.

Mierea de calitate

Producerea mierii de calitate este o problemă de prestigiu, criteriul principal de clasare a muncii apicultorului trebuind să devină tocmai calitatea produselor livrate, modul de prezentare, pe sorturi şi pe sortimente, consumatorii ştiind să aprecieze seriozitatea apicultorilor ce ştiu să-i păstreze calităţile naturale.

Pentru obţinerea unei mieri de calitate un rol important îl joacă maturarea naturală în faguri, maturarea în afara lor fiind lipsită de aroma specifică pe care o căpătă după căpăcire. Un alt factor deosebit de important este asigurarea familiilor în perioadele de cules cu faguri clădiţi de calitate, cu precădere din cei în care nu s-a crescut puiet, în acest fel evitându-se deprecierea culorii mierii.

Nu este permisă hrănire familiilor de albine cu cantităţi mari de sirop de zahăr în ajunul culesurilor, în scopul blocării cuiburilor, scontând pe faptul că nectarul adus ulterior va fi depozitat în fagurii pentru recoltă. Acest fapt nu face decât să deprecieze mierea prin amestecul cu sirop de zahăr, întrucât albinele îl vor muta în timpul culesului, din cuib, în magazine. Zaharul trebuie folosit doar în perioada de toamnă pentru completarea rezervelor de hrană.

Nu se recomandă livrarea mierii direct de la centrifugă, fără o condiţionare atentă. De asemenea, extragerea mierii trebuie făcută după fiecare cules pentru a se obţine mierea pe sorturi de floră care să satisfacă preferinţele şi cerinţele consumatorilor.

Mierea ca aliment şi medicament

Mierea este un aliment cu proprietăţi medicamentoase recunoscute, putând fi consumată de bătrâni, copii, sportivi, oameni care lucrează noaptea, fie ca laxativ, fie ca aliment energizant, în cazurile de surmenaj, oboseală, neurastenie, boli de inimă etc. Cei care suferă de insomnii, dacă iau seara la culcare 2 linguri de miere într-un pahar de ceai cald de tei, dorm un somn liniştit, tulburările somnului datorându-se în mare parte digestiei grele, unor procese de infecţii latente sau active ce se fac în intestine sau în organism, provocând o stare de nelinişte care turbură somnul. În bolile de ficat, mierea este recomandată întrucât măreşte proporţia de glicogen, fortificând organismul împotriva infecţiilor. Este recomandată chiar şi în diabetul incipient, însă în cantităţi foarte mici, înlocuind zahărul folosit în alimentaţia curentă. În otrăvirile cu ciuperci mierea este salutară, prin înghiţirea unei mari cantităţi de apă saturată cu miere, înlocuind glucoza din organism distrusă de otrava conţinută de ciupercă. În clinici mierea este înlocuită cu glucoza pură, care se dă în acelaşi scop. În amestec cu untura de peşte mierea poate fi folosită în tratarea rănilor.

Păstrarea mierii

Mierea nu se păstrează decât în ambalaje perfect spălate şi uscate din sticlă sau aluminiu. Nu puneţi miere în ele pe considerentul că au conţinut tot miere. Pelicula veche de miere de pe pereţii vasului conţine germeni de fermentaţie care însămânţează mierea nouă şi aceasta va fermenta la rândul ei, schimbându-şi gustul şi mirosul.

Dacă vasul a mai fost folosit şi pe pereţii săi există resturi de miere cristalizată, acestea vor declanşa procesul cristalizării şi în mierea nouă pusă la păstrare. Mierea nu se va păstra niciodată în vase confecţionate din zinc, cupru, plumb sau aliajele lor, deoarece, sub acţiunea acizilor din miere se formează compuşi chimici ce pot da intoxicaţii grave. Nici ambalajele din fier nu sunt indicate, deoarece în urma corodării fierului la contactul prelungit cu acizii conţinuţi de miere, aceasta va căpăta un gust şi un miros neplăcut. Mierea se poate păstra în vase din tablă albă cositorită sau în vase emailate, sau date la interior cu un strat gros de vopsele sintetice.

Borcanele cu miere nu trebuie păstrate la un loc cu recipientele ce conţin substanţe ce emană mirosuri neplăcute (vopsele, carburanţi, esenţe, varză murată) deoarece mierea prinde uşor miros. De asemenea vasul cu miere nu se pune descoperit în apropierea unor substanţe higroscopice care favorizează menţinerea umidităţii în aer (sarea) aceasta contribuind la o fermentaţie accelerată a mierii. Mierea ambalată în borcane de sticlă va fi ferită de lumină care-i depreciază calităţile (lucru uşor de observat datorită închiderii mierii).

Mierea care a cristalizat pentru a fi fluidizată se va trece într-un vas care se va pune într-o baie de apă fierbinte, în nici un caz pe foc. Nu trebuie încălzită decât acea cantitate care se va folosi o singură dată deoarece mierea încălzită fermentează mai uşor, depreciindu-se.

Mierea supraîncălzită conduce imediat la creşterea procentului de hidroximetilfurfurol care, de asemenea duce la deprecierea calităţilor mierii. Temperatura optimă de păstrare este bine să se situeze între 10 şi 20 grade Celsius.

Sorturi de miere

Mierea este produsul de bază al albinelor, componenta principală constituind-o zaharurile, reprezentate îndeosebi de glucoză şi fructoză ce provin din nectarul floral, extrafloral, mană şi alte surse recoltate de albine şi depozitate în faguri.

Mierea florală

Mierea de coriandru

De culoare deschisă, asemănătoare cu cea de salcie, în primele 2 săptămâni de la extracţie are un gust neplăcut, dar lăsată în maturator descoperită, îşi pierde acest miros ajungând o miere suavă excelentă.

Mierea de cruşin

Este laxativă.

Mierea de floarea soarelui

În sedimentul ei granulele de polen ajung uneori până la 100 %. Datorita conţinutului mare de glucoză, cristalizarea se declanşează mult mai repede faţă de celelalte sorturi de miere, uneori chiar în faguri, extracţia ei trebuind să se facă repede.

Mierea de izmă

Este recomandată pentru afecţiunile de stomac şi intestine.

Mierea de iarbă neagră

Este bună pentru anemici, clorotici şi în afecţiunile sistemului nervos.

Mierea de levănţică

Este recomandată celor epuizaţi fizic şi nervos.

Mierea de mentă

Are aroma mentei şi gust dulce, consistenţa uniformă, vâscoasă, cristalizează în granule mărunte, incomplet. Are culoare verzui-brun roşcată şi se recoltează în cantităţi mari în Delta Dunării şi zonele de inundaţie ale acesteia. Conţine o cantitate mare de vitamina C şi datorită calităţilor nutritive şi terapeutice, se caută pentru consum.

Mierea de păducel

Este foarte bună pentru bolnavii de inimă.

Mierea de pin

Mierea de mană a pinului este deschisă la culoare şi consistentă, rămânând transparentă şi fluidă.

Mierea de rapiţă

Este de culoare galbenă-deschisă, foarte dulce, are un gust şi miros plăcut, cu o consistenţă densă, dizolvându-se greu în apă. Se cristalizează la 10-12 zile de la extracţie, chiar în faguri, luând o culoare albicioasă şi uşor gălbuie. De aceea recoltarea trebuie făcut rapid, la terminarea înfloririi.

Mierea de rozetă

Face parte din prima categorie, fiind de o calitate excepţională - după gust şi aromă.

Mierea de salcâm

Din cauza unei cantităţi mai mari de fructoză cristalizează foarte încet )la câţiva ani. Face parte din sortul de miere de calitate superioară, fiind cea mai solicitată pe piaţa externă, datorită aromei şi gustului plăcut pe care îl are. Imediat după recoltare este transparentă, dar culoarea va depinde de culoarea fagurilor utilizaţi la recoltarea ei, putându-se întâlni nuanţe de la incolor la galben-pai sau galben deschis. Ca indice colorimetric, mierea de salcâm este admisă până la maximum 18 nm pe scara Phund, peste această limită, considerându-se miere de calitatea a II-a.

Mierea de salcâm are un gust plăcut, dulce, este perfect fluidă, vâscoasă, fără semne de cristalizare. Conţine în medie 41,73 % fructoză, 34,8 % glucoză şi 10 % zaharoză şi maltoză. Are un pH = 4,0 şi nu cristalizează cel puţin 1,5-2 ani şi niciodată total. Aroma pronunţată de flori de salcâm, se întâlneşte la mierea la care s-a introdus o infuzie de floare de salcâm sau cea falsificată.

Mierea de salcie

Este de culoare galben deschis aurie şi are uneori un gust puţin amărui, având o savoare deosebită, fiind foarte bogată în vitamine (în special B6 şi C). Zaharisirea se face cu cristale mărunte.

Mierea de tei

Este trecută în categoria celor mai bune şi celor mai apreciate sorturi de miere, bogată în vitamine (mai ales vitamina B1 (thiamina), şi aminoacizi, în sedimentul ei granulele de polen ajungând până la 70-80 % , uneori conţinând şi o cantitate însemnată de mană. Fiindcă aroma mierii de tei este foarte puternică, pentru a-i diminua din gust, se amestecă cu alte sorturi de miere sau cu miere polifloră.

Culoarea mierii de tei este deschisă, bătând uşor în galben câteodată chiar cu reflexe verzui. Cristalizarea ei se face spre toamnă şi are o consistenţă untoasă, cristalele având culoarea albă, mierea căpătând un gust şi o aparenţă mai atrăgătoare. Are calităţi liniştitoare fiind prescrisă în afecţiunile sistemului nervos şi în insomnii.

Mierea de trifoi

Este considerată cea mai bună ca savoare şi prezentare. Este bogată în vitamine (B1, B2, C) culoarea variind în funcţie de specia de la care provine (albă la trifoiul alb pitic, galben-roşietică la celelalte varietăţi). Cristalizează lent.

Mierea de verigariu şi cea de salbă

Este bună pentru stomac şi intestine, fiind şi laxativă.

Mierea de zburătoare

Este de culoare deschisă, foarte gustoasă dar, cristalizează repede.

Mierea extraflorală

Provine din nectarul secretat de alte părţi ale unor plante (cum ar fi porumbul, secara, măzărichea) sau arbori (măr, prun, nuc, tei, plop, stejar, arţar, frasin, mesteacăn etc.), unde se află glande nectarifere asemănătoare cu cele in interiorul florilor. În nopţile răcoroase ce urmează unor zile călduroase, spre dimineaţă, apare această secreţie extraflorală, pe frunzele anumitor arbori, iar albinele se grăbesc să o adune şi s-o prelucreze în miere căci, odată cu apariţia soarelui şi încălzirea atmosferei, partea apoasă din această exudaţie dulce se evaporează, iar albinele nu o mai pot lua.

Mierea extraflorală are o greutate specifică mai mare ca mierea obişnuită, iar culoarea sa este puţin mai închisă, conţinând zaharuri valoroase ca fructoza şi glucoza dar şi unele zaharuri inferioare ca dextrina, melezitoza, precum şi săruri minerale în proporţii ceva mai mari ca la mierea florală.

Mierea de mană

Pentru consumul uman are o valoare deosebită, conţinând multă inhibină (un bactericid foarte puternic) şi săruri minerale (de 12,8-20 de ori mai bogată în săruri minerale decât cea florală), calciul şi magneziul prezentând cel mai mare interes terapeutic întrucât organismul uman asimilează mult mai bine aceste săruri prin alimentaţia naturală decât prin administrarea sintetică.

După arborii de la care provine este de mai multe feluri: de stejar, de brad, de molid etc. Secreţia manei e condiţionată de o serie de factori printre care menţionăm:

1. Factorii interni: factorii genetici ce se transmit fiecărei specii de insecte producătoare de mană.
2. Factorii externi: factorii meteorologici, solul, expoziţia însorită, altitudinea etc.
3. Factorii biotici: (prădători, dăunători şi paraziţi). Prădătorii (veveriţele, ghionoaiele, ciocănitoarele, piţigoii, sticleţii, viespile, muştele etc.) decimează lachnidele în toate stadiile de existenţă. Pe lângă aceşti aprigi duşmani, insectele producătoare de mană au şi prietenii lor: furnicile de pădure - care le protejează şi le stimulează secreţia de mană.

Provine din aceeaşi sursă cu cea extraflorală, mana fiind un produs obţinut indirect, prin intermediul unor insecte din categoria afidelor, psyllidelor, coccidelor, citadidelor şi lachnidelor, care se hrănesc cu sucurile plantelor şi elimină apoi zaharurile de care nu mai au nevoie. Albinele culegătoare adună aceste produse însă pierd foarte multă energie la un asemenea cules şi sunt mai uzate decât cele care culeg nectar de flori.

Pe lângă faptul că mierea de mană nu este recomandată pentru iernare deoarece provoacă intoxicaţii grave, degenerescenţă şi necroză, sunt cazuri când, chiar pe timpul verii poate provoca multe neajunsuri. Atunci când mana conţine zaharuri neasimilabile şi mai ales în anii secetoşi, când albinele sunt lipsite de păstură, albinele se pot intoxica datorită consumului sporit de miere de mană. Excepţie face mierea de mană de conifere, care conţine procente ridicate de zaharuri digestibile, albinele de munte fiind obişnuite să consume o astfel de hrană chiar şi iarna.

Mierea de mană conţine inhibină, substanţă cu o puternică acţiune bactericidă, iar procentul redus de glucoză şi bogăţia în dextrine şi substanţe minerale o ţin ani de zile în stare lichidă. Totuşi, uneori, mierea de mană este atât de vâscoasă, încât nici nu mai poate fi extrasă din celule decât prin topirea fagurilor în cuptor, deasupra unor grătare, ori prin înmuiere cu apă caldă şi intercalarea între aceşti faguri a unor faguri goi gata clădiţi. Albinele iau din celule această miere diluată şi o întind în fagurii goi, după care aceştia se scot şi se extrag.

Mierea de molid şi brad

Mierea de molid are culoare verde închis iar cea de brad - galbenă aurie. Ambele conţin 25,68% melezitoză (datorită urmelor de răşină conţinute). Este mult căutată de bolnavii de plămâni şi conţine un puternic bactericid, inhibina, produs al unei enzime. Enzima producătoare a inhibinei este o glucozooxidază care în prezenţa aerului produce din fructoză hidrogen-hiperoxid. Inhibina este cunoscută în medicină pentru efectul ei sterilizator. Când timpul este călduros mierea de brad se extrage cu uşurinţă. Pe timpul iernii această miere cristalizează în faguri şi de aceea nu trebuie lăsată peste iarnă (lasă şi multe reziduuri).